Şatra de lângă Mănăstire – Cu grătarele la Sfântuliţa

 

Bianca Panturu

 

Rromii din Giurgiu şi-au aşezat corturile lângă Mănăstire. Au venit cu Bulibaşa, să se închine moaştelor Sfântuliţei. Dar înainte de asta, au încins un grătar la iarbă verde. Pentru rromii din Dobreni, judeţul Giurgiu, de luni seară încoace e încontinuu sărbătoare. L-au luat pe Bulibaşa ca şef de formaţie şi şi-au golit satul. Se opriră aici, la Curtea de Argeş. Ca în fiecare an, de altfel. Şi-au pus oamenii corturile, au umflat saltelele de aer şi şi-au instalat grătarul. O ţin
de trei zile în bairam, numai pe fripturi şi vin. Din când în când, mai joacă şi o “Ligă a Campionilor” pe iarbă verde.
Sandu, un băiat cu pielea mai neagră, stă întins pe scaunul de plastic ca pe un adevărat jilţ. Îi urmăreşte pe ceilalţi cum se bat pe mingea de fotbal. E liniştit. Are burta plină, iar paharul de vin e şi el plin, mai tot timpul. Spune mândru: “Am venit toţi oamenii din sat să ne rugăm la Mănăstire. Până atunci, mai stăm la un şpriţ, ceva… Din bătrâni o tot ţinem aşa”. Rromii îşi văd de treabă. Le place la noi. Oraşul nostru e vacanţa lor. Se adună toţi la masă şi ciocnesc paharele. La anul, or să petreacă din nou aici, se gândeşte Sandu. Miroase paharul cu vin galben, îl soarbe şi priveşte şatra mulţumit. Sigur, la anul or să petreacă tot aici…

Unde varza e mai scumpă decât carnea… – Târgul interzis

 

Bianca Panturu  

La capătul târgului din oraş stă nea Vasile, cu 6 porci. Să-i vândă. Cerealele sunt scumpe şi nu mai are ce să le dea de mâncare.

“Nu mai sunt, mamă, animale la târg!”

Două bătrâne vin de la târg, cărând o traistă cu grâu. Fiecare ţine de câte-o toartă. Tanti Lucica, femeia de pe partea dreaptă, e supărată foc. Se şterge pe frunte de sudoare şi zice: “Nu mai sunt, mamă, animale la târg! Nu le mai dă voie statul. Nu sunt decât nişte porci colea, la capăt… Mă dusăi eu la ei, sunt de-ăia roşii, porci frumoşi, să ştiţi. Nu mai are lumea unde să-şi mai vândă animalele. Le dă pe unde înnemere…
De mâncare, ce să le dea acasă?!… Grâul e opt mii de lei”. Tanti Ana o aprobă din cap. Se opresc pentru o clipă să-şi odihnească mâinile, apoi ridică din nou sacoşa cu grâu şi pleacă. Nu înainte de a-l privi cu milă
pe bătrânul din spatele lor care vinde porci.

“Îi tai, că mă mănâncă ei pe mine!“

Nea Vasile s-a aşezat pe coteţul cu porci. L-a improvizat din nişte blăni mai vechi, să aibă în ce să-şi aducă animalele la târg. Dar a muncit la el degeaba. Acum, statul nu-i mai dă voie să facă acest gen de comerţ. Azi a venit să-şi vândă porcii pe furiş. Nu mai are ce să le dea de mâncare. “Nu am voie să mai viu. Stau şi eu aşa… Oricum, n-am dat nimic. Am venit de pomană… Oamenii nu mai cumpără, că odată cu seceta s-au scumpit grâul şi porumbul. Îi iau şi mă duc acasă. Ce dracu` să le fac?!?… Îi tai, că mă mănâncă ei pe mine! Aşa… îi mănânc eu pe ei!”. Un porc rămâne cu botul înţepenit între ulucile coteţului. Nea Vasile îl împinge la loc. Se aude un guiţat asurzitor. Bătrânul se gândeşte să scape de ei, chiar dacă îi dă şi cu 700.000 lei bucata. De 3-4 ori mai ieftin decât valorau în mod normal. Să nu-i lase el să moare de foame.

“Au început oamenii să taie porumbul cu sapa”

Târgul e deja pe terminate. Mai sunt doar câţiva oameni care mai vând cereale. Irina încarcă doi saci cu porumb pentru un cumpărător. O ajută soţul ei, Iulică. De doi ani se ocupă cu acest gen de comerţ, dar parcă fluctuaţii de preţ ca în vara asta n-au mai fost până acum. Iulică leagă sacul la gură cu o sârmă. Zice: “Nu se mai vinde bine nicăieri! Oamenii nu mai au bani. Animalele sunt puţine, că s-au scumpit cerealele! Nu mai ai voie să le vinzi la târguri. A venit Uniunea Europeană şi şi-a bătut joc de noi!”. Irina se aplecă să încarce un alt sac cu cereale. “Vine Poliţia pe aici şi face controale. Au dat amenzi şi de câte 50 de milioane. Pe acel bătrân, de la intrare, nu l-au văzut, că dacă îl mai vedeau şi pe-acela, îl terminau!”, spuse femeia. Dumitru Danea este un alt comerciant. Spune că preţurile cerealelor sunt în continuare în creştere din cauza secetei care ţine de la Piteşti până la Dunăre. “Porumbul s-a uscat. Nici vorbă
să se mai facă! Au început oamenii să-l taie cu sapa”, spune bărbatul cântărind un sac de porumb. “Dacă nu era caniculă, preţul normal era de 4 lei, 4,5 lei maxim. Acum e dublu. Dacă o ţine tot aşa, se va face triplu”.
La câţiva metri mai încolo, nea Gheorghe se luptă de zor cu nişte saci plini. E şi el mâhnit. “E 18.000 lei kilogramul de
carne la abator. Oamenii nu mai cumpără din asta”. Râde. “Varza e 25.000 lei şi carnea 18.000 lei. Ne-a prăpădit U.E.-ul”. Aşează sacul într-o remorcă şi-şi vede resemnat de muncă.

“Ai să vezi lume moartă de sete…”

Un bătrân mătură platforma pe care s-a răsturnat în zori mălaiul. Se apleacă şi strânge resturile într-un făraş cu o măturică. Soarele dogoreşte, dar nu se opreşte nicio clipă din muncă. “Ce să fac?!… Mă lasă băieţii de-aici să mătur ce rămâne pe ciment. Îi mai ajut la treabă şi dau şi eu la găini”. Nea Petre, c-aşa îl cheamă, face asta de câţiva ani. De la secetă preţurile s-au ridicat prea mult. Iar găinile cer la fel ca până acum de mâncare. Strânge mălaiul şi îl face grămăjoară. Apoi, îl pune într-o sacoşă şi îl cară acasă. Pe lângă el trece o femeie. Îşi propteşte bine călcâiele în pământ şi trage cu greu de un căruţ. Tanti Lenuţa are 73 ani. A lucrat 40 ani ca asistentă medicală, iar acum nu are bani decât de 6 kg de grâu. “Atât am luat, mamaie, de atât mi-a ajuns… Vai de cap de om! N-ai bani să te ţii de pâine. Dar ţi-e foame…”. Roţile căruţului scot un sunet ascuţit, care se repetă de fiecare dată când bătrâna mai face un pas. La un moment dat se opreşte. Femeia se apleacă şi adună o mână de boabe de porumb cine ştie de cine aruncată printre firele de iarbă. Le culege pe toate şi le bagă în buzunarul de la şorţ. “Scrie cartea! Când o arde pământul, va fi vai de capul nostru. S-a scris demult şi, uite, aşa e… Seceta asta e un semn! Ai să vezi lume moartă de sete, de apă şi uite aşa, de aerul acesta murdar…”. Se mâhneşte adânc. Apucă mânerul căruţului şi trage de el mai ferm ca niciodată. Să plece de aici şi să uite…
Târgul se va închide în curând. Dar seceta îl aşteaptă şi mâine…

 

Radiografia unui doctor cu “amantă”

 

Bianca Panturu  

Cunoscutul doctor Alexandru Mitroiu, în prezent pensionar, are două familii şi o “amantă” care în 32 de ani nu l-a înşelat niciodată…

Fătul din radiografie

La prima vedere, pare să fie un om dur. Se aşează atent pe scaun şi îşi fixează interlocutorul cu o privire fermă. Ca medic chirurg, în 40 de ani de meserie a fost nevoit să vorbească cu sute de pacienţi. Aşa, vrând-nevrând, a învăţat să gândească la fel ca un psiholog şi ştie exact cum să radiografieze sufleteşte omul de lângă el. Doctorul chirurg Alexandru Mitroiu s-a pensionat de câţiva ani. Dar îşi aduce aminte cum a transformat Spitalul Municipal Curtea de Argeş în a doua sa familie. Scoate dintr-o mapă neagră din piele o radiografie prăfuită. O ridică în lumină. “Aici e bazinul mamei şi asta e coloana vertebrală. Uite, aici e căpăţâna mea, chiar asta de acum. Se văd vertebrele mele?“. Povesteşte că, pe vremea aia, coana moaşă comunală trebuia neapărat să ştie cum e aşezat fătul în burta femeii însărcinate. “Asta este, cred, cea mai veche radiografie din oraş. E făcută în `38, în iunie, cu o lună înainte să mă nasc dintr-o farmacistă şi un medic. S-au iubit, şi aşa a apărut graţioasa mea prezenţă, în Curtea de Argeş, acasă, cu moaşe”. Arată partea de jos a filmului, unde sunt notate nişte cuvinte: “Aici am scris eu: <<Azi, 6 iulie 2001, la ora 02.00 din noapte, eu – eram de gardă – această poză, – deci ea vorbea cu mine, am împlinit 63 de ani. – Atât avea, plus 30 de zile. – Îl iubesc pe cel din mijloc – adică eu – şi pe mama dimprejur – mi-a plăcut mie cum am asociat literar – şi nu uit că domnul Roentgen s-a născut în 1885>>”. Se transformă într-un om haios.

Mortul care l-a făcut medic

A terminat pe atunci Liceul mixt “Vlaicu Vodă”, olimpic fiind la matematică şi la fizică. La banchet a purtat o cravată
cu porumbei şi a dansat pentru prima oară cu mama sa. Tot atunci, a jucat într-o piesă de Moliere, “Doctor fără voie”, pentru ca abia peste ani să-şi dea seama de coincidenţă. Îşi aduce aminte de ziua în care a început povestea medicinei. Se lasă lejer pe spătarul scaunului. Zâmbeşte în colţul gurii. Nici măcar nu face efort să rememoreze. “Făcusem meditaţie cu profesorul Leca. Pe la ora 10.00 m-am dus la mama, la farmacie. Doctorul chirurg venise să ia mănuşi. Îl lua pe autopsier şi se duceau undeva într-o căsuţă. Căsuţă pe care o cunoşteam foarte bine, pentru că era peste drum de casa mea. Aia se numea morga. Pe uşă era o cruce cu o tablă găurită. Pe acolo mă uitam eu de mic şi vedeam morţii. În momentul în care acest Octavian Craioveanu m-a văzut pe acolo, el fuma. Zice: <<Hai, băh, şi tu
cu mine!>>. Îi cunoştea bine pe părinţii mei. Eu mă bâlbâiam: <<Că nu ştiu, că…>>. <<… Că e unul împuşcat!>>. Atât mi-a mai zis”. Replica doctorului a fost decisivă. Băiatul de 17 ani de atunci a plecat să vadă glonţul. “M-am dus şi ăla nu era împuşcat cu pistolul, era împuşcat cu o scândură la fabrică. Aşa se spunea”. Au trecut atâţia ani şi, totuşi, pe faţa lui încă se citeşte o dezamăgire puerilă: “L-au tăiat. Eu nu văzusem aşa ceva până atunci! Nici la porc nu văzusem… Oricum, nu mă gândeam că porcul seamănă cu omul, dar acum ştiu precis că sunt mulţi oameni care seamănă cu porcii”. Râde. “Am văzut treaba aia şi m-am minunat. Mi-a arătat ficatul, că era mare. Avusese maţele sparte şi prin găuri ieşeau limbrici. Eu am plecat de acolo şi am zis că nu mă mai duc la Politehnică. Şi m-am dus şi am dat la Medicină“.

Balerina de la operă

Alexandru Mitroiu nu a intrat din prima la Medicină. Dar a intrat a doua oară, pe locul 24 din 2.000 de candidaţi,
după ce a dat examen la anatomie, fiziologie, chimie, rusă, română, bazele Darwinismului, biologie şi la o materie legată de regimul comunist. Povesteşte că în anul III nu prea a fost băiat cuminte, conform sistemului. Ca membru UTC, a fost acuzat că a avut o atitudine necombativă faţă de cazul <<Puşcăreanu>>, unul care a spart o vitrină prin Pasajul Victoria şi a furat o cravată. În rest, a fost cuminte. Pentru că făcea parte din echipa de fotbal a facultăţii, cinci ani de zile nu a plătit 250 lei pentru cantină. Zâmbeşte. A uitat să spună că nu plătea nici taxa de 600 lei pe semestru, deoarece avea mediile peste 7. Bineînţeles că părinţii nu ştiau nimic şi continuau să sponsorizeze de acasă.
Tot atunci a întâlnit-o şi pe EA, o balerină cu şcoală, repartizată la Opera din Iaşi. Închide ochii pentru o clipă. Zice că e
superbă şi astăzi. Ca atunci. E vorba de prima familie.

“Mi-au murit de vârsta mea”

Tatăl său lucra deja ca medic la Spitalul Municipal, aşa că umbla vorbă că <<De ce nu vine şi Alexandru aici?>>. Şi a venit. În `65 a făcut ucenicie la sânge. A învăţat disciplina şi nesomnul şi s-a ţinut de ele până s-a pensionat. Cincisprezece ani a fost şeful Secţiei Chirurgie şi 4 ani directorul Spitalului. Din toţi cei 40 de ani de muncă (a făcut socoteala), doisprezece ani nu a fost acasă, lângă familia lui. A stat lângă cealaltă familie – Secţia de Chirurgie de la Spitalul Curtea de Argeş. “Niciodată nu m-am plâns de muncă şi de răspundere. Dacă tăiam coapsa omului cu un fierăstrău care nu prea mergea, acolo transpiram şi făceam muncă fizică. Mai făcea şi o doamnă doctor, dar pe dânsa n-o lăsam să taie picioare. Tot efort fizic e să stai de dimineaţa până la ora 2-3, în picioare sau să te trezeşti în noapte şi să faci operaţie. Oboseala e de fapt psihică”. Se mâhneşte dintr-o dată. “Am avut colegi care mi-au murit prelungindu-şi activitatea. Acum mi-a murit dr. Albescu, mi-a murit dr. Cojocaru, dr. Băban. Mi-au murit de vârsta mea. Nu se săturau de bani. Eu nu mai aveam nevoie”.

“Dumnezeu, aplecat asupra mea”

Spune că prin meseria lui nu s-a dus la biserică decât festiv. Dar au fost două momente în care a simţit că a fost luminat de către Dumnezeu. “Nu sunt prea dus la Biserică. Unul dintre motive este că Maria n-avea cum să-l facă pe Iisus cu o rază şi Iosif să nu fi participat. Dacă Dumnezeu e tatăl, în ce recipient frigorific să fi transportat superbul spermatozoid de la distanţa aia?… Asta este pentru prostime. Ori, atunci, eu îmi retrag ambasadorii din credinţă. Totuşi, am avut senzaţia de existenţă lui Dumnezeu, aplecat asupra mea, când eu forfăiam printr-o burtă de tânăr. Şi nu a fost singura dată…”. Alexandru Mitroiu, fostul doctor, nu se plictiseşte ca pensionar. O dată pe an mai iese cu “amanta”. “Am pus ochii pe ea fără să ştie soţia mea. Am făcut un împrumut şi am luat-o pe <<gagică>>. E din `75.
O Dacia 1300. Are 32 de ani de când nu m-a înşelat cu nimeni. Am dat-o de câteva ori s-o conducă cineva şi n-a reuşit şoferul, nu l-a lăsat ea, se împiedica. Simţea că nu e piciorul meu. De atunci este prietena mea@. E mândru. Are două familii, amantă veşnic tânără şi mai are şi linişte. Îndoaie radiografia în două, o bagă în mapa neagră şi pleacă. La fel de senin cum a venit.

 

Negustor de viaţă veşnică

 

Bianca Panturu  

De la butoaie, a ajuns să facă sicrie şi cruci. Lumea nu vine la el de plăcere şi o ştie. Mai ştie că meseria lui nu poate fi numită în vreun fel, că numărul zilelor nu ţi le hotărăşti tu şi că oamenii care-şi îngroapă cunoştinţele decedate sunt de patru feluri.

“Servicii funerare” albe

Naie ar trebui să fie electrician în continuare. A terminat liceul Energetic “Vlaicu Vodă” de mulţi ani şi asta a fost specializarea lui. Dar nu mai e. De patru ani e altceva. E cioclu. Şi-a deschis un magazin de servicii funerare altfel decât celelalte. Altfel pentru că pereţii nu sunt văruiţi în negru şi nici nu există vreo reclamă în geam de genul “ce oferte mai sunt pe la cruci”. “Înăuntru e totul alb. Trebuie să-l faci pe om să înţeleagă normalitatea lucrului, nu să intri şi mai mult cu picioarele în viaţa lui”, povesteşte Naie.
Burghiu, cum îi zic prietenii, nu a moştenit afacerea asta, dar nici nu a pornit-o după un plan stabilit. De fapt, vroia să înveţe să facă butoaie. La un meşter a văzut şi cum se face un sicriu. A văzut dar, n-a ţinut minte. Iar atunci când s-a apucat de treabă, făcea şi strica la nesfârşit, până i-a ieşit. “Şi acum fac şi stric, până iese ceva de calitate”, povesteşte el.
Pentru Naie e foarte important să lucreze bine. În cei patru ani şi-a dat seama că foarte puţini sunt oamenii care-şi bat joc de cei care nu mai sunt în viaţă. Aşa că pe ceilalţi trebuie să-i mulţumească din plin şi să nu-i dezamăgească mai ales când sunt disperaţi. În meseria asta nu are voie să nu-şi ia în serios munca.

Lumea la priveghi în patru feluri!

De câte ori şi-a făcut meseria, Naie a auzit cum lumea se miră: “Ce înmormântare frumoasă a fost”. “Nu există înmormântare frumoasă. Alaiul e trecător şi omul dispare”, spune el. S-a plictisit de concepţiile româneşti de genul atunci când are loc o îngropare, toată lumea crede că ştie totul despre ritual…Dar buzunarul e la unul singur, în general. Comandă mulţi şi plăteşte unul singur, povesteşte cu regret.
Obişnuit cu atmosfera unei slujbe de înmormântare, Naie a început să cunoască oamenii care vin să-şi ia “rămas bun” de la cel decedat. Spune: “Toţi se împart în patru categorii: cei care ştiu ce vor în viaţă şi în general; cei care ar vrea, dar n-ar vrea, iar aici intră zgârciţii; lumea sărmană care n-are cu ce, dar niciodată nu cere şi ultima categorie care este formată din oameni foarte rar întâlniţi, sunt cei care vor să scape de persoana decedată”.
Cămaşa nu o are pe el pentru că nu şi-a terminat ziua de muncă. Plin de rumeguş şi cu palmele bătătorite de la daltă, măsoară nişte blăni şi îşi aminteşte. “Aveam un prieten cu care mai glumeam din când în când. Într-o zi a venit la mine. Îi murise soacra. Era tare afectat… Afectat că toate cheltuielile erau pe capul lui, aveam să aflu mai târziu” . Se opreşte şi bea o gură de must. Chiar dacă e cioclu, Naie nu e de acord cu înhumarea: “mai bine să se practice incinerarea. Nu-şi mai ocupa spaţiul cu groapă şi nici nu se mai taie lemnul din pădure. Nicăieri nu e înmormântare cu tam-tam, ca la români”. După ce termină de măsurat în atelier se duce în magazin “să probeze” un coşciug. Nu intră în el, ci doar în capac.
“Normal că trebuie să le măsor cumva. Când vine omul la mine îmi spune dacă cel decedat era mai înalt sau mai scund decât sunt eu”, spune el. Imediat cum intri pe uşa magazinului, pe perete sunt agăţate lucruri ciudate. Ciudate pentru că şi-au găsit locul acolo. Sunt nişte opincuţe, o copăiţă şi un instrument muzical numit taragot.
Naie colecţionează antichităţi. Povesteşte că lăzile de valori şi cobza depăşesc suta de ani. Ţine la tradiţie. Ţine şi la afacerea lui care e pe piaţă deschisă. E cioclu şi nu-i e frică de moarte. Îi e frică de cum trăieşte până moare. Încuie magazinul şi se duce să se odihnească. Mâine, el o ia de la capăt… de la capătul la care altul a ajuns ireversibil.

Blogul din Ivancea

Azi am descoperit blogul lui Doman. Cam multa moarte, cam putin Curtea de Arges pentru gustul meu. Cateva flegme in ochii lui Bobi (cronicarul Neculce al lui Nicut), altele in ochii lui Moise (directorul Gigi “Manivela”), mistouri despre Ion Cristoiu, fostul sef, bla bla. Dar si texte bune, destule, plus o carte pe care am inceput deja s-o citesc: Concetatenii lui Urmuz.

Doman scrie bine. Mereu a scris. In schimb pacatuieste prin ura la care nu poate renunta si prin rautatile aruncate in cei care nu-i sunt prieteni. O sa-l mai caut si o sa mai povestesc despre el, blogerul din Ivancea.