Bianca Panturu
Liniştea de aici e cea pe care o cauţi în bani, în distracţii, în muncă şi pe care n-o găseşti niciodată. Pe care o simţi până-n măduva oaselor sau care te răpune ca o boală. E cea care te schimbă, te supune şi care te obligă să te întorci de fiecare dată.
E liniştea de la Robaia…
Născută de trei ori
La 20 de kilometri de Curtea de Argeş, pe şoseaua din comuna Muşăteşti se deschide un drum lateral. Duce în locul în care, acum opt secole, tătarii îi robeau pe vlahii ascunşi în munţi. Două sute de ani mai târziu, povesteşte profesorul de istorie Daniel David, banul Armega din Oltenia vine aici şi reconstruieşte, în memoria celor robiţi, o clădire ridicată anterior (în prima jumătate a veacului al XIV-lea, conform legendei). În 1644, aşezământul monahal este rezidit de boierul Sava Sifarul şi de către soţia sa, cei care au înzestrat schitul cu Muntele Dara, o vie la Piteşti, păduri şi vite.
Astfel că mănăstirea renăştea a treia oară…
Drumul pare anevoios de-a lungul Pârâului Robaia. Pe-o parte şi pe alta a acestuia se întind păduri înalte şi văi pustii, care, prin tăcerea lor, te pregătesc pentru ceva… E un sentiment, o trăire, diferite de toate celelalte, sau poate e doar o stare firească pe care o simţi atunci când mergi într-un loc cu adevărat sfânt.
Brazi călăuzitori…
La intrarea în curtea mănăstirii se deschid porţile mari sculptate în lemn de stejar. Două rânduri de brazi falnici arată calea spre aşezământ. Crengile verzi, atârnânde, aproape că-ţi ating creştetul capului şi te îmbată cu mirosul lor proaspăt şi puternic. Vara, curtea din jurul bisericii e plină de trandafiri. Acum gerul a îngheţat pământul. Se văd doar butucii care urmează să umple Mănăstirea Robaia de culori şi miresme, abia în primăvară. Schitul se înalţă parcă în mijlocul tuturor; a pădurii, al măicuţelor, al întregii lumi… De jur împrejurul lui s-au ridicat de-a lungul timpului chiliile care adăpostesc slujitoarele lui Dumnezeu…
Veşminte pentru Ierusalim
În pragul mânăstirii te întâmpină maica stareţă, Petronia Dobrescu, o femeie caldă, cu privire supusă şi cu vorbă hotărâtă. Sub hainele negre care-i acoperă chiar şi părul e plină de viaţă, pentru că locul îi dă puterea asta, o încarcă cu energie şi o îndeamnă să se bucure că îi slujeşte pe Dumnezeu.
În jurul ei se adună măiculiţele care îi dau ascultare şi care se îngrijesc de aşezământ, de curtea mânăstirii, de casa lor. Se sfiiesc să-şi arate strălucirea din ochi ţinându-şi veşnic capul aplecat. Călugăriţele de aici au reuşit să facă aşezământul cunoscut dincolo de hotarele ţării. În atelierul mânăstirii se lucrează din 1992 veşminte sacerdotale pentru arhiereii şi preoţii de la Ierusalim şi chiar de la Muntele Athos.
Modelele cu specific bizantin variază de la simbolurile creştine până la motive florale sau reprezentând animale, desene cu porumbei, cruci, viţă-de-vie, spic de grâu sau îngeri. Piesele urmăresc tipare complicate şi de mare fineţe, care necesită zile în şir de lucru atent din partea maicilor. Un material special este cel la care se foloseşte firul răsucit de aur şi care este fabricat numai în Japonia.
Racla Sf. Muceniţe Filofteia de la Mănăstirea Curtea de Argeş este împodobită cu un veşmânt brodat tot la Robaia.
Măicuţele de aici desfăşoară activităţi permanent care asigură o bună derulare a vieţii întregii obşti. Cu aceeaşi privire supusă cu care îi slujesc lui Dumnezeu zi de zi, multe dintre ele îşi dăruiesc talentului Celui în care cred, săvârşind picturi religioase. Lucrările lor împodobesc multe altare, precum şi locuinţele unor credincioşi care, ajungând în acest loc binecuvântat, au fost atraşi de frumuseţile chipurilor dumnezeieşti de pe icoane.
Fântâna de leac
Pe Valea Robăii, pe drumul forestier spre satul Galeş, la nici 100 metri de mănăstire, trei măicuţe mătură frunzele uscate dimprejurul unei fântâni. Un om în vârstă se apleacă la gura izvorului şi umple cu apă o sticlă de plastic. Pe placa de marmură de deasupra veghează icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe. La baza fântânii, unde se adună apa, se văd strălucind câţiva bănuţi. Se spune că izvorul este tămăduitor. Mulţi credincioşi au venit aici şi s-au vindecat de boli aspre, atunci când nu mai aveau nădejde în niciun alt tratament. Femeile din sat povestesc cum un bătrân, bolnav la pat de ani de zile, a mers pe propriile picioare după ce a fost uns pe spate cu apă din izvorul de leac.
Şi nu numai el…
Cine merge o dată la Robaia, se întoarce
“Prin anii `70 ai secolului trecut, făcând o drumeţie prin părţile Argeşului cu Episcopul Roman Ialomiţeanul, iscusitul cărturar, îl aud spunând: <<Intrăm în Robaia!>>. Mă aşteptam să văd o mănăstire uriaşă, cum eram învăţat în Moldova sau aiurea, dar n-a fost să fie aşa. După o drumeţie pe o vale superbă, te pândea şăgalnic de după o perdea de brazi cea mai smerită bisericuţă. Ţi se aşeza îndată la inimă. Atunci nu bănuiam că, peste zeci de ani, voi păstori aceste minuni argeşene, unde muncesc şi se roagă o mână de călugăriţe, spre slava lui Dumnezeu” – povesteşte Preasfinţitul Calinic, Episcopul Argeşului şi Muscelului.
Nu trece o zi fără ca mănăstirea să nu fie călcată de vreun credincios care s-a întors din nou. Pentru că, “acela care merge o dată la Robaia, după o vreme i se face dor!”
