Un steag roşu cu secera şi ciocanul ţine loc de husã la un fotoliu aşezat în faţa cãbãnuţei unde locuieşte generalul. Dupã ce i-a ars casa, a fost obligat sã se mute într-o dependinţã, cum îi spune el, aflatã în aceeaşi curte. Nu e mai mare de 3 pe 3. Are un pat, o masã, câteva scaune, o icoanã pe perete şi fãrã covor pe jos. Atât i-a mai rãmas. Şi pereţii unei camere din fosta casã. Acum încearcã s-o reconstruiascã, în amintirea fostei soţii. Nu e supãrat decât de un lucru, pe care îl spune serios, dar de fapt e o glumã: cã n-a reuşit sã-l racoleze pe Sfântul Ilie. Un trãsnet şi toatã agoniseala s-a dus.
Generalul nu are picioare. În 2001, medicii i le-au tãiat şi i-au pus proteze. Merge greu uneori se sprijinã de cel de lângã el şi nu pleacã fãrã bastonul din fier cu cap de plastic. Prin curte – trei câini şi patru pisici. Cel mai îndrãzneţ e Bebe. Îşi ocupã locul pe caietul reporterului şi începe sã roadã din pix. Nu ascultã rugãminţile stãpânului sã plece. Apoi o palmã violentã îl proiecteazã pe jos. A durut îngrozitor de tare. O palmã venitã din reflex?
“Dacă nu vreau să-ţi răspund la ceva, îţi spun pas. Dar tu întreabă-mă !” E un bun povestitor. Doar că vorbeşte foarte rar şi face multe paranteze. Uneori vorbeşte prea încet, alteori strigă de-a dreptul. Apoi râde. În timpul discuţiei i-au dat lacrimile de două ori: prima dată când a povestit despre generalul Vasile Milea, a doua oară când a adus vorba de răposata soţie. Nu pot să-i fac poze în acele momente. Mi se pare că i-aş specula trăirile, sentimentele! El, oare, ar fi făcut la fel?
“Unele lucruri nu voi putea să le spun niciodată, altora nu le-a venit timpul”.
“Ceauşescu era un bărbat fricos. Odată, am fost în vizită la colonelul Mugabe în Congo Brazaville. Am zburat la Port Noire, iar la întoarcere, ne-a prins o furtună mare. Avionul îşi pierduse stabilitatea şi aveam impresia că ne prăbuşim în orice moment. Mă trimitea din minut în minut în cabina piloţilor să văd ce fac ei acolo. Ce să facă, săracii?
Nu mai putea, Ceauşescu. Intrase în panică şi de câte ori mă vedea mă trimetea în cabină, până aceştia m-au oprit acolo. N-avea curaj”.
E îmbrăcat lejer. Ba chiar se pare că l-am deranjat. Are pantaloni de trening, maiou şi o bluză de pijama. Dar se mândreşte: ”În calitatea mea de şef al SIE (pe atunci se chema Centrala de Informaţii Externe) am colaborat în probleme foarte serioase cu Rusia, cu America, ba chiar şi cu Franţa. Când a venit aici, generalul De Gaulle mi-a dat o distincţie foarte mare – comandor al Legiunii de Onoare”. Zâmbeşte mulţumit. Dar nu-i tot. “Mă pot mândri că am contribuit la restabilirea relaţiilor diplomatice dintre America şi China. Americanii îi tatonau pe chinezi şi vâzănd că noi suntem în relaţii bune cu aceştia, preşedintele Nixon şi Ceauşescu m-au însărcinat să duc o scrisoare preşedintelui Chinei. Nu-i de ici, de colo, să duci în geantă actul de împăcare dintre două superputeri. După asta, cele două state au stabilit chiar relaţii economice. Scrisoarea era absolut confidenţială, iar eu am prezentat încredere”. Al doilea zâmbet prelung. “Ştiaţi ce scria în ea?” “Păi, ce, noi umblam cu hârtii în care să nu ştim ce scrie?” Hohote prelungite. Apoi mai trage de bluză să nu cadă.
De Gaulle, Nixon, Mao Tze Dung, Mugabe – poveşti la Curtea de Argeş. Şi nu e tot.
“Îl cunosc bine pe Ion Iliescu. E o exagerare când se spune că ar fi singurul om politic din România. Iar despre KGB, e o insinuare când se spune că a fost agent. El a colaborat cu securitatea română, aşa cum a colaborat toată lumea. Iar printre funcţiile pe care le-a avut în timpul comunismului, a fost chiar obligat”. “A dat informări scrise?” “Nu. În probleme mari, nici nu se dădeau note scrise, doar verbal”. Iată-l pe Ion Iliescu despre care generalul mai spune că respectă un ideal: să moară sărac şi cinstit. “Pentru mine erau mai de valoare cei care lucrau cu noi de bună voie, din convingere, decât cei cu angajament”.
Se mai gândeşte şi ne dă totuşi nume de foşti agenţi KGB: generalii Nicolae Militaru şi Şerb. Apoi un alt nume. “Mircea Dinescu – să vă spun, sau nu? L-am suspectat prin prisma relaţiilor de familie, l-am urmărit, dar nu s-a confirmat “.
Înainte de începerea discuţiei noastre, a încercat să pornească un casetofon, deşi am spus că vom folosi un reportofon să înregistrăm tot ce vorbim. Îl deranja reportofonul pentru că îl depărta ori de câte ori dădea cu ochii de el. Şi îl mai deranja ceva: amintirea generalului Ion Mihai Pacepa. “A plecat de la mine din birou, dom`ne, nenorocitul. E şi vina mea că după atâţia ani de experienţă trebuia să îmi dau seama că pregăteşte ceva”. Se şterge pe frunte şi continuă: “Era carierist. A vrut cu orice preţ să ajungă şef şi, realizând că eu am trecere la Ceauşescu, m-a rugat să-l ajut. Iată cum am procedat: Zoe Ceauşescu avea probleme cu ochii şi avea nevoie de ochelari. I-am spus că doar la Paris găseşte ce-i trebuie ei şi l-am trimis pe Pacepa cu ea. Ăsta a distrat-o o săptămână, a dus-o la filme, la teatru, prin lumea interlopă din Paris. A făcut-o să se simtă bine. La întoarcere, Zoe a venit satisfăcută şi a povestit tot maică-si, iar Leana a venit la mine să-l laude. I-am zis că e băiat bun, iar ea l-a dus la Ceauşescu să intervină să-l pună şef la Direcţia de Securitate şi Gardă. Idiotul chiar a reuşit. Leana l-a luat în braţe şi a început să-l protejeze. Apoi a ajuns şi la SIE, unde îşi dorea cel mai mult”. L-a scăpat şi nici până acum nu i-a trecut. Nici măcar prin Carlos Şacalul n-au reuşit să pună mâna pe el.
Îl macină şi se vede când povesteşte. “Mai era şi zgârcit, al dracu. Venea pe la mine pe acolo cu o sticlă de whisky pe care o beam tot cu el. Îl întrebam de ce n-a adus mai multe şi zicea că n-are. După ce a plecat şi am intrat la el în casă am găsit un vagon de sticle de whisky”.
Nu e convins că, de-a lungul carierei, a făcut ceva rău cuiva. Ba, din contră. A făcut bine. “Munca mea era să-i depistez dacă sunt infiltraţi sau nu. Apoi nu-i anchetam eu, nu-i judecam eu. Ce se întâmpla cu ei după ce îi interceptam nu mai era treaba mea. Eu, faţă de ţară, mi-am făcut datoria”. “Aţi greşit faţă de cineva în munca dumneavoastră?” – Întrebarea e curată. Vrei să te mint? Dată fiind complexitatea activităţii mele, aş fi un mincinos ordinar să spun că n-am greşit într-o problemă sau alta. Dar n-am făcut greşeli capitale. N-am pus pe nimeni la zid, n-am ordonat ca cineva să păţească ceva rău. Faţă de Dumnezeu ştiu că am greşit, dar faţă de un om, nu”. E momentul în care motanul Bebe pleacă de lângă noi. La câteva secunde apare un câine alb, se aşează cuminte la picioarele stăpânului şi ne priveşte cu ochi frumoşi.
Alţi ochi, ai generalului, se umplu de lacrimi. Spune că a avut un prieten pe care l-a pierdut. “Dacă eram în Bucureşti în timpul evenimentelor, îl salvam pe generalul Milea. Ar fi apelat sigur la mine şi nu puteam să-l las. Pentru că era încolţit. Şi ne lega o prietenie sinceră, dezinteresată”. Începe să plângă uşor, dar îşi revine imediat. Ne spune că Milea a încercat colaborări cu Miliţia şi cu Securitatea în decembrie 1989. Dar nu a reuşit să ajungă la o înţelegere cu ei. Ceauşescu intra în panică şi îl chema din cinci în cinci minute la el să-i reproşeze că armata nu trage în populaţie. “Era presiune şi din stradă şi din partea lui Ceauşescu. Ajunsese bietul Milea un fel de Hopa Mitică. Făcea cu el cum făcea cu mine în avion, în Congo. N-a mai rezistat, a urcat la el în birou, a împrumutat un pistol şi a tras în piept”. Chiar e emoţionat dar povestea continuă la condiţional optativ. “Dacă aş fi fost în Bucureşti, i-aş fi arestat pe toţi. Ceauşescu îi ţinea de 48 de ore pe membrii Comitetului politic executiv în Comitetul Central. I-aş fi luat ca din oală pe toţi şi poate nu se mai ajungea la vărsare de sânge”. Dar n-a fost, iar istoria nu poate fi schimbată.
Generalul soarbe între timp din cafea. E din ce în ce mai cald, dar nu-l deranjează. Pentru că şi-a amintit de un lucru pe care, spune el, nu l-a mai povestit până acum. “Pe 11 septembrie 2001, m-au operat şi mi-au tăiat piciorele. M-au dus într-un salon unde mai era un băiat foarte isteţ din Oradea. Avea un magazin undeva aproape de graniţă.
Mi-a povestit despre o reţea Al Quaida care traversa dinspre Ungaria la noi şi mai departe în Orient. În România, serviciile nu ştiau nimic. Le-am dat informaţie şi au reuşit să intercepteze reţeaua. După asta, ne trezim cu doi arabi în salon. Starea mea se înrăutăţise şi eram aproape muribund. Unul dintre ei a stat la capul meu aproape o jumătate de oră, iar al doilea, care părea să fie şeful, a vorbit cu băiatul. Au vrut să mă omoare, dar când m-au văzut cum sunt au zis că oricum mor în noaptea aia. Era 9.30 seara. Au plecat, dar i-au interceptat băiatul imediat. Pe unul îl chema Ghenadie şi a povestit că a dat 100 de dolari paznicului să îi lase să intre”. Ghenadie, arabul cel milos. Ce poveste mai aveam noi astăzi dacă n-ar fi fost aşa.
Şi-ar mai fi multe de povestit. Despre întâlnirea cu cel mai cunoscut terorist al vremii, Carlos, despre bomba de la sediul radioului Europa Liberă din 1982, despre relaţia Securităţii cu Biserica, despre agenţi şi agenturi. Dar toate astea într-un număr viitor al ziarului. Generalul nu s-a plictisit să povestească, iar noi am ascultat. Dar lumea spune că n-ar fi cazul să dăm o prea mare importanţă unui om care a condus Securitatea lui Ceauşescu. Dacă aţi observat, nici nu i-am pomenit numele în acest articol, poate din acest motiv. Ca lumea să-l uite. A fost suspectat că a pus bomba de la Munchen de la sediul postului de radio amintit, a fost aghiotantul lui Ceauşescu, a fost prietenul lui Carlos Şacalul, a fost şeful lui Pacepa, dar e şi omul care n-a reuşit să-l recruteze pe Sfântul Ilie – generalul în rezervă Nicolae Pleşiţă.
