Sa ne rugam fericiti?!

Bianca Panturu

Rromii din Giurgiu şi-au aşezat corturile lângă Mănăstire. Au venit cu Bulibaşa, să se închine moaştelor Sfântuliţei. Dar înainte de asta, au încins un grătar la iarbă verde. Pentru rromii din Dobreni, judeţul Giurgiu, de luni seară încoace e încontinuu sărbătoare. L-au luat pe Bulibaşa ca şef de formaţie şi şi-au golit satul. Se opriră aici, la Curtea de Argeş. Ca în fiecare an, de altfel. Şi-au pus oamenii corturile, au umflat saltelele de aer şi şi-au instalat grătarul. O ţin
de trei zile în bairam, numai pe fripturi şi pe vin. Din când în când, mai joacă şi o “Ligă a Campionilor” pe iarbă verde.
Sandu, un băiat cu pielea mai neagră, stă întins pe scaunul de plastic ca pe un adevărat jilţ. Îi urmăreşte pe ceilalţi cum se bat pe mingea de fotbal. E liniştit. Are burta plină, iar paharul de vin e şi el plin, mai tot timpul. Spune mândru: “Am venit toţi oamenii din sat să ne rugăm la Mănăstire. Până atunci, mai stăm la un şpriţ, ceva… Din bătrâni o tot ţinem aşa”. Rromii îşi văd de treabă. Le place la noi. Oraşul nostru e vacanţa lor. Se adună toţi la masă şi ciocnesc paharele. La anul, or să petreacă din nou aici, se gândeşte Sandu. Miroase paharul cu vin galben, îl soarbe şi priveşte şatra mulţumit. Sigur, la anul or să petreacă tot aici…

Daca textul pe care l-ati citit v-a distrat la culme, atunci sariti la alt blog…  Nu va pierdeti vremea cu cel de fata! Dar daca Sandu v-a lasat totusi o greata, undeva, in capul pieptului, atunci nu va sfiiti sa-mi raspundeti la 2 intrebari.  Iute si liber, imediat dupa chestionarul de mai jos: http://www.chestionareonline.com/ruleaza_chestionar.php?id_chestionar=1274817789

1. Cine greseste? Eu ca judec, ei ca fac sau Dumnezeu –  ca se nimereste sa fie peste tot?

2. Vorbim totusi de o problema serioasa sau doar incercam sa ne justificam handicapul de fi rupt legatura cu Dumnezeu/ orice Dumnezeu/ Dumnezeul oricui ? Cand formulez asa, nu ma limitez la ortodoxism, ci la credinta in general…

O zi din viata unui pietar – Totul pe taraba

 

 

Bianca Panturu

 

În jurul unei mese de fier sunt adunate trei femei. La naştere, ursitoarele au hotărât ca una să fie a cartofilor, una a cireşelor şi una a florilor. Nu sunt zâne, sunt doar vânzătoare în piaţa din centrul oraşului.

„O muiam cu nasul în asfalt!“

Tanti Gheorghiţa se scarpină pe sub ciorap cu un papuc. Trage şoseta înapoi, aranjează şorţul, încalţă papucul, pune punct momentului de relaxare şi începe: „Poftiţi, doamnă la cartofi! Cartofi ieftini şi proaspeţi! Poftiţi!“ Oftează şi o cheamă pe tanti Ioana la o barfă. Femeia vinde flori şi plante medicinale. Ştie că are clienţi, aşa că-şi trage marfa lânga cealaltă şi face două lucruri deodată. Tanti Gheorghiţa îşi aduce aminte: „M-au păcălit şi pe mine odată cu marfa. A venit o doamnă cu o sută de mii. Zice: <<Ţine întai banii şi apoi îmi dai cartofii.>> Îi iau banii, îi dau restul, îi pun femeii cartofii în traistă şi ea o întinde. Când mă uit – îmi dăduse o jumătate de hârtie de o sută de mii de lei întocmită în patru. Păi, n-am mai vazut-o că o şi băteam, fir-ar ea a focului! A dracu’, o muiam cu nasul în asfalt. După ce că a mâncat cartofii de pomană, i-am mai dat şi bani de buzunar.“ Deja s-a enervat. Ca să se linistească, ia o cârpa şi începe să mai şteargă nişte cartofi din ladă. Să le mai dea strălucire… Lângă dânsa, tanti Ioana (71 de ani) aranjează buchetelele de coada-şoricelului şi de ţintaură. Pe unul îl ţine în mână şi îi mai face reclamă din când în când. „Poftiţi la floricele!“ Stă ce stă şi îşi dă seama că şi ea a păţit-o odată. „Vine la mine un ditamai domn. Ia trei legături de flori şi zice: <<Stai mata un pic, că mă duc să schimb banii.>> A plecat şi plecat a fost. Nu m-am gandit eu că un aşa domn să facă d-astea. N-are nimic. N-am alergat niciodată după nimeni. Dacă m-o fi păcălit cineva, noroc bun. Dar ca să fug după cineva <<Bă, ai plecat cu marfa!>>, niciodată. Păcatul lor, pomana mea.“ Femeile încep să râdă. Una de necazul alteia.

„Mamă,sunt şi cucoane care vând aici.“

E după-amiază. Lumea e încă agitată în piaţă. Toţi se zvârcolesc de colo, colo. Cară marfa, o sterg, o aranjează, o cântăresc. Doar tanti Gheorghiţa şi cu vecina ei, Ioana, ce stau de vorbă. Până le întrerupe norocul… Prin faţa tarabei trece un posibil client, iar tanti Gheorghiţa nu-l lasă să scape. „Haideţi domnu’ la cartofi proaspeţi. Hai, ia şi tale un kilogram-două.Hai,mă!“ Omul întoarce capul, dar îşi vede liniştit de ale lui. Femeia se mâhneşte. „De multe ori îmi vine să-i mai… De nervi, vezi!“ Surprinzător, omul se întoarce. De bucurie, tanti Gheorghiţa îşi face sufletul bun. „Hai să mai trecem cu bătaie la cântar, ca să nu ziceţi că-i ca la farmacie“, şi îi mai pune un cartof în plus în traistă. „Merge când dau din gura. Păi, dacă nu dau, nu pot face nimic. Toată ziua vorbesc. O să răguşesc. Îi rugăm pe oameni până ne găseşte moartea“, spune femeia.
Tanti Gheorghiţa are 70 de ani. De vreo 30 de ani stă numai cu cântarul alături. „Cred că aveam 40 de ani când m-am dus prima dată să vând în piaţă. Se întâmpla la Sibiu. Acolo am prins gustul banilor. Apoi le-am luat la rând: Slatina, Alexandria“, povesteşte ea. Ei îi e drag să vină în piaţă să vândă. Îi e drag când lumea cumpără cartofi îngrijiţi şi săpaţi de ea, chiar şi când se mai întâmplă să plece acasă la fel de lefteră cum a venit. Doar copiii o mai necăjesc cu asta din când în când. „Îmi mai zic ei câteodată să nu mai merg la piaţă că e ruşinos. Şi le spun: Păi să vin la voi, mamă, să întind mâna <<Dă şi mie!>>? V-ar conveni să vin <<Azi n-am ulei, mâine n-am zahăr, poimâine n-am făină, altădată n-am bani de lumânări>>? Nu!“, povesteşte ea. Tanti Ioana lasă legătura de coada-şoricelului din mână: „Aşa le-am zis şi eu copiilor mei: <<Mamă, sunt şi cucoane care vând aici. Asta nu e o ruşine. Dacă mă prinde cineva că pun mâna pe o roşie din grătarul altuia, aia e ruşine.>>“ Femeile sunt mândre de ele. Sunt conştiente că muncesc cinstit şi nu mai au nevoie de altceva. La fel zice şi tuşa Victoria, tanti cu cireşele…

„Trebuie să ai un pic pe vino’ncoa“

Victoria Tonoiu e în stare să dea cireşele cu 10000 lei kilogramul, numai să plece acasă.A obosit şi de căldură, are senzaţia că i-au transpirat şi ochelarii. Ce să mai zică de tanti Gheorghiţa şi de tanti Ioana care au stat toată ziua cu baticele pe creştetul capului şi cu câte un flanel gros pe ele, să nu care cumva să înceapă ploaia din senin. Din când în când mai trece câte un client prin faţa grămezii de cireşe, mănâncă una şi pleacă. „Dacă le vorbeşti urât, nu mai vinzi nimic. Trebuie să ai un pic pe vino`ncoa“, se mândreşte ea. Cele trei femei îşi vede fiecare de marfa ei. O mai lustruiesc din când în când şi nu se abţin nici o clipă să-i facă reclamă. Glasurile lor se pierd în celelalte. E forfotă în piaţă. Oamenii se plimbă ca furnicile printre cele trei rânduri de mese, să inspecteze preţurile. Mormane de fructe şi legume aşteaptă să-şi găsească locşor într-o traistă. E dorinţa tuturor.

Robii Domnului de la Robaia

 

 

Bianca Panturu

 

Liniştea de aici e cea pe care o cauţi în bani, în distracţii, în muncă şi pe care n-o găseşti niciodată. Pe care o simţi până-n măduva oaselor sau care te răpune ca o boală. E cea care te schimbă, te supune şi care te obligă să te întorci de fiecare dată.
E liniştea de la Robaia…

Născută de trei ori

La 20 de kilometri de Curtea de Argeş, pe şoseaua din comuna Muşăteşti se deschide un drum lateral. Duce în locul în care, acum opt secole, tătarii îi robeau pe vlahii ascunşi în munţi. Două sute de ani mai târziu, povesteşte profesorul de istorie Daniel David, banul Armega din Oltenia vine aici şi reconstruieşte, în memoria celor robiţi, o clădire ridicată anterior (în prima jumătate a veacului al XIV-lea, conform legendei). În 1644, aşezământul monahal este rezidit de boierul Sava Sifarul şi de către soţia sa, cei care au înzestrat schitul cu Muntele Dara, o vie la Piteşti, păduri şi vite.
Astfel că mănăstirea renăştea a treia oară…
Drumul pare anevoios de-a lungul Pârâului Robaia. Pe-o parte şi pe alta a acestuia se întind păduri înalte şi văi pustii, care, prin tăcerea lor, te pregătesc pentru ceva… E un sentiment, o trăire, diferite de toate celelalte, sau poate e doar o stare firească pe care o simţi atunci când mergi într-un loc cu adevărat sfânt.

Brazi călăuzitori…

La intrarea în curtea mănăstirii se deschid porţile mari sculptate în lemn de stejar. Două rânduri de brazi falnici arată calea spre aşezământ. Crengile verzi, atârnânde, aproape că-ţi ating creştetul capului şi te îmbată cu mirosul lor proaspăt şi puternic. Vara, curtea din jurul bisericii e plină de trandafiri. Acum gerul a îngheţat pământul. Se văd doar butucii care urmează să umple Mănăstirea Robaia de culori şi miresme, abia în primăvară. Schitul se înalţă parcă în mijlocul tuturor; a pădurii, al măicuţelor, al întregii lumi… De jur împrejurul lui s-au ridicat de-a lungul timpului chiliile care adăpostesc slujitoarele lui Dumnezeu…

Veşminte pentru Ierusalim

În pragul mânăstirii te întâmpină maica stareţă, Petronia Dobrescu, o femeie caldă, cu privire supusă şi cu vorbă hotărâtă. Sub hainele negre care-i acoperă chiar şi părul e plină de viaţă, pentru că locul îi dă puterea asta, o încarcă cu energie şi o îndeamnă să se bucure că îi slujeşte pe Dumnezeu.
În jurul ei se adună măiculiţele care îi dau ascultare şi care se îngrijesc de aşezământ, de curtea mânăstirii, de casa lor. Se sfiiesc să-şi arate strălucirea din ochi ţinându-şi veşnic capul aplecat. Călugăriţele de aici au reuşit să facă aşezământul cunoscut dincolo de hotarele ţării. În atelierul mânăstirii se lucrează din 1992 veşminte sacerdotale pentru arhiereii şi preoţii de la Ierusalim şi chiar de la Muntele Athos.
Modelele cu specific bizantin variază de la simbolurile creştine până la motive florale sau reprezentând animale, desene cu porumbei, cruci, viţă-de-vie, spic de grâu sau îngeri. Piesele urmăresc tipare complicate şi de mare fineţe, care necesită zile în şir de lucru atent din partea maicilor. Un material special este cel la care se foloseşte firul răsucit de aur şi care este fabricat numai în Japonia.
Racla Sf. Muceniţe Filofteia de la Mănăstirea Curtea de Argeş este împodobită cu un veşmânt brodat tot la Robaia.
Măicuţele de aici desfăşoară activităţi permanent care asigură o bună derulare a vieţii întregii obşti. Cu aceeaşi privire supusă cu care îi slujesc lui Dumnezeu zi de zi, multe dintre ele îşi dăruiesc talentului Celui în care cred, săvârşind picturi religioase. Lucrările lor împodobesc multe altare, precum şi locuinţele unor credincioşi care, ajungând în acest loc binecuvântat, au fost atraşi de frumuseţile chipurilor dumnezeieşti de pe icoane.

Fântâna de leac

Pe Valea Robăii, pe drumul forestier spre satul Galeş, la nici 100 metri de mănăstire, trei măicuţe mătură frunzele uscate dimprejurul unei fântâni. Un om în vârstă se apleacă la gura izvorului şi umple cu apă o sticlă de plastic. Pe placa de marmură de deasupra veghează icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe. La baza fântânii, unde se adună apa, se văd strălucind câţiva bănuţi. Se spune că izvorul este tămăduitor. Mulţi credincioşi au venit aici şi s-au vindecat de boli aspre, atunci când nu mai aveau nădejde în niciun alt tratament. Femeile din sat povestesc cum un bătrân, bolnav la pat de ani de zile, a mers pe propriile picioare după ce a fost uns pe spate cu apă din izvorul de leac.
Şi nu numai el…

Cine merge o dată la Robaia, se întoarce

“Prin anii `70 ai secolului trecut, făcând o drumeţie prin părţile Argeşului cu Episcopul Roman Ialomiţeanul, iscusitul cărturar, îl aud spunând: <<Intrăm în Robaia!>>. Mă aşteptam să văd o mănăstire uriaşă, cum eram învăţat în Moldova sau aiurea, dar n-a fost să fie aşa. După o drumeţie pe o vale superbă, te pândea şăgalnic de după o perdea de brazi cea mai smerită bisericuţă. Ţi se aşeza îndată la inimă. Atunci nu bănuiam că, peste zeci de ani, voi păstori aceste minuni argeşene, unde muncesc şi se roagă o mână de călugăriţe, spre slava lui Dumnezeu” – povesteşte Preasfinţitul Calinic, Episcopul Argeşului şi Muscelului.
Nu trece o zi fără ca mănăstirea să nu fie călcată de vreun credincios care s-a întors din nou. Pentru că, “acela care merge o dată la Robaia, după o vreme i se face dor!”

Basescu si Tariceanu, pentru ca sunt nesimtiti: d-aia se cearta!

 

 

Bianca Panturu

 

Băsescu are moacă de om normal. Deci statutul de preşedinte nu i se potriveşte. Şi ce tot îşi face reclamă cu şuviţa aia?!?… Nici măcar nu ne place! Nouă ne place zâmbetul şi că boxează, de la o vreme. Totuşi, ca să-i dovedim patriotismul, îl susţinem în războiul cu Tăriceanu. E clar că premierul are chef de salarii prezidenţiale şi, pe deasupra, e şi invidios pe şuviţele buclucaşe. Nerecunoscătorul, după ce că Băsescu l-a scos din anonimat…
Elevii şcolilor generale “Armand Călinescu” şi “Mircea cel Bătrân” continuă dezbaterea acidă pe subiectul interminabil
- POLITICA! De data asta Tăriceanu se confruntă cu Băse’! Că ne place sau nu vreo motocicletă sau vreo şuviţă, concluziile sunt cât se poate de obiective şi… dureroase.

Ne place rău de Băse’!

Băse’ e mare dansator. La talentul lui i-ar sta bine în poarta lui Carlos, de la Steaua. E comic el, aşa ca om, dar are o şuviţă cam tâmpă. Şi privirea aia pe care o aruncă ziariştilor… Nu ne place! Se îmbracă la costum, dar zâmbetul nu i se potriveşte cu vestimentaţia. Totuşi, e deştept preşedintele. Nici măcar nu se bâlbâie şi pe deasupra e şi popular. E personajul principal la Animăl Planet. Dar suntem puţini, noi, fanii…
David (11 ani): Îmi place la preşedintele ţării că este un om bun, milos şi petrecăreţ…
Valentin (13 ani): Nu-mi place că este chel, dar admir că un marinar a ajuns preşedinte.
Corina (11 ani): El îşi respectă oamenii şi conduce ţara pe cât posibil de drept. Dar uneori discursul lui nu mai e la fel de convingător.
Laura (4 ani): Mie îmi place că în discursuri nu are nevoie de fiţuici care să-l ajute să vorbească coerent.
Cătălina (11 ani): Ar mai trebui să ne mai mărească şi nouă alocaţiile!
Andrei (11 ani): E bine că nu ia decizii greşite, dar nu-mi place că este mai bătrân şi chel.
Georgiana (11 ani): Domnu` preşedinte a ajutat la construirea caselor pentru sinistraţi, dar nu-mi place chelia şi moaca lui de om normal, nu de preşedinte.
Raluca (11 ani): Îmi place fiica lui…
Andrei (10 ani): Nu-mi place chelia, dar îmi place că este boxer şi că nu face nimic.
Mădălin (13 ani): Apare la Divertis şi la “Animăl Planet”. Îmi pare rău că nu joacă fotbal. Mi-ar fi plăcut să joace la Steaua. I-ar sta bine în poartă, în locul lui Carlos!
Ana-Maria (8 ani): Se îmbracă frumos la costum.
Vlad (13 ani): E politicos, nu vorbeşte bâlbâit şi este deştept.
Luciana (13 ani): Se dă mare, dar îmi place maşina.
Lorena (12 ani): La domnul Traian Băsescu îmi place foarte mult “şuviţa buclucaşă”.
Vasile (10 ani): Îmi place râsul şi că ştie să danseze.

Nouă nu ne place moaca!

“Şuviţa” poceşte la greu limbile străine. De-aia ar trebui să plângă, nu că îi pleacă politicienii… E un corupt, vorbeşte mult şi e exagerat de popular. Nu trebuia să-i ia locul lui Iliescu. Nici măcar nu e… frumos!!! Se comportă ca un aristocrat, dar a uitat de unde a plecat. În plus e chel în mijlocul capului. L-au lăudat ei pe Băse’ până acum, dar copiii deschid bine ochii şi judecă obiectiv. Preşedintele n-are moacă, domn`e!
Surpeţeanu (8 ani): Nu-mi place preşedintele pentru că mereu decide el ce să facem.
Sandra (8 ani): E bine că decide la Primărie, dar nu-mi place că nu e tatăl meu.
Florin (13 ani): Munceşte cel mai mult faţă de ceilalţi politicieni, dar munceşte degeaba!
Andreea (12 ani): Ne obligă pe noi, copiii, să facem şcoală şi a băgat Poliţia pe toate străzile.
Crina (13 ani): Ştiu cum îl cheamă, cum arată şi cum vorbeşte, dar nu ştiu ce-mi place la el…
Ana-Maria (13 ani): Nu-mi place cum le vorbeşte ziariştilor. Auzi – “găozari”???
Iulia (13 ani): Nu-mi place faptul că nu se descurcă bine cu alte limbi şi că le mai şi încearcă. Dacă nu ştii, măcar nu vorbeşti! Nu cred că este un om potrivit pentru postul de preşedinte. În rest, o mai fi având şi calităţi…
Ion (13 ani): Politicianul este un om foarte bine îmbrăcat şi are de îndeplinit sarcinile ţării. Rolul lui este de a glumi şi de a-şi flutura “şuviţa” la fiecare eveniment prezidenţial. Îmi place la preşedinte că face glume bune.
Cosmin (14 ani): E un corupt! Nu-mi place nimic la el.
Rozalia (14 ani): E optimist, dar aş vrea să fie mai ferm în luarea deciziilor. Şi e exagerat de popular.
Iuliana (13 ani): Nu-mi place cum le zâmbeşte ziariştilor.
Andrei (8 ani): Este chel în mijlocul capului…
Doru (11 ani): Nu-mi place că a plâns când a plecat un politician, dar îmi place şuviţa buclucaşă.
Dragoş (11 ani): Nu-mi place moaca lui!
Bianca (11 ani): Nu agreez comportamentul său de aristocrat. Ar trebui să-şi aducă mai des aminte că e om şi să nu uite de unde a plecat.
Andrei (8 ani): Nu-mi place că vorbeşte mult.
Lia (13 ani): Poate că e om inteligent, dar oricum nu mi se pare că e un om de calitate…
Sabrina (11 ani): Mie nu-mi place că a luat locul lui Ion Iliescu, dar îmi place că are chelie.
Ionela (12 ani): Preşedintele ţării vrea binele acestei ţări. Chiar el a spus că nu-i plăcea să înveţe şi nu a fost niciodată premiant, dar totuşi a ajuns preşedintele ţării. Deşi nu este prea frumos, românii l-au ales totuşi ca preşedinte. Acum apare la tot felul de emisiuni şi râd toţi de el.
Bogdan (13 ani): Îmi place că preşedintele e deschis şi nu îi e ruşine să vorbească despre anumite lucruri, dar are prostul obicei de a bea din când în când. Are prea multe defecte.
Anca (13 ani): Nu-mi place că este mincinos! În campanii a promis ceva şi acum altceva. Are prea multe defecte chiar şi pentru un preşedinte.
Andrei (13 ani): Preşedintele ţării este un fost “lup de mare”, care după ce a abandondat această meserie a vândut flota României (din răzbunare, cred!). Acest mare bătrân al ţării are două fiice, o nevastă şi mai multe femei care-i sunt mai mult decât apropiate (Nuţi Udrea una dintre ele). Singurul lucru care nu-mi place la preşedintele ţării este acela că are prea multe defecte chiar şi pentru un om de rând, dar pentru un preşedinte…

Băse’ vs. Tăriceanu

De ce nu se înţelege premierul Tăriceanu cu preşedintele ţării? “De ce? E super banal! Care-i faza dacă Băse’ este eroul şi Tăriceanu e doar un <<căţeluş>> care vorbeşte cu pereţii??…”, răspunde Alexandra (13 ani).
Ăsta e motivul principal al războiului. Tăriceanu e fript după averea preşedintelui. Şi nu numai după avere, ci şi după funcţie, chelie etc. N-au ei licenţă de judecător, dar statutul de oameni fără interese le dă elevilor ocazia să le ardă sufletele politicienilor… Mai ales celor doritori de evoluţii şi scaune prezidenţiale!
Andrei (13 ani): Tăriceanu nu se înţelege cu Băsescu pentru că premierul doreşte să părăsească postura de pion de pe tabla de şah a preşedintelui care joacă singur, dar pierde mereu. Domnul Cârstoiu spunea: “Scopul scuză mijloacele”, dar Traian Băsescu nu are scop…
Răzvan (8 ani): De ce nu se înţeleg ca fraţii?!?…
Adriana (12 ani): Cei doi nu se înţeleg deoarece au opinii diferite asupra Guvernului. Se ceartă ca nişte câini pe o bucată de pâine!
Maria (8 ani): Pentru că unul ţine cu Dinamo şi unul cu Steaua.
Irina (13 ani): Premierul şi preşedintele nu se înţeleg deoarece vor să fie şi ei în centrul atenţiei (la TV, prin ziare etc.). Mai bine zis, Tăriceanu vrea să fie preşedinte. Peste douăzeci de ani…
Alexandru (14 ani): Pentru că unul are probleme cu piciorul şi altul cu coloana.
Georgiana (13 ani): Nu ştiu. Nu sunt mama lor şi nici doică!
Alexandru (12 ani): Nu se înţeleg pentru că Băsescu are salariul mai mare.
Valentin (13 ani): Pentru că amândoi sunt însetaţi de putere.
Andreea (8 ani): Preşedintele ţării nu se înţelege cu Tăriceanu pentru că Ionica îi deranjează…
Gheorghe (13 ani): Pentru că Băsescu decide!
Ionuţ (12 ani): Nu se înţeleg deoarece nu vor să facă aceleaşi îmbunătăţiri ţării noastre şi pentru că nu au în ei acelaşi soi de mândrie şi onestitate.
Mădălin (13 ani): Se ceartă pentru că: unul are chelie, celălalt nu; unul are motocicletă, celălalt Dacie; unul îşi rupe piciorul, celălalt face operaţie; unuia îi place fotbalul şi celuilalt motocicletele…
Cătălin (14 ani): Tăriceanu nu recunoaşte că Băsescu l-a făcut premier…
Andrei (8 ani): Că l-au ales pe Băsescu…
Lia (13 ani): Nu lucrez la SRI şi nu ştiu care sunt jocurile lor politice şi ce urmăresc ele, dar un lucru e clar: toţi vor puterea!
Andreea (12 ani): Premierul nu se înţelege cu preşedintele deoarece unul are păr pe cap şi celălalt nu.
Costin (8 ani): Pentru că sunt nesimţiţi, de-aia se ceartă!
Iulia (13 ani): Cred că există o anumită invidie şi ceva la mijloc…
Alin (13 ani): Nu mă interesează, că nu sunt Moş Crăciun să-i cunosc…
Anca (13 ani): Poate nu se înţeleg în privinţa banilor sau a legilor. Nu ştiu ce să zic… Oricum, cert e faptul că ar trebui să locuiască amândoi în locuri special amenajate pentru fiinţe pe cale de dispariţie. Şi nu numai ei, aproape toţi parlamentarii, excluzându-l pe Gigi Becali, că altfel cine mai finanţeză Steaua?!?
Cristina (11 ani): Eu cred că Tăriceanu nu se înţelege cu Băsescu, deoarece premierul este invidios pe preşedinte că este conducătorul ţării, iar el nu e!
Mihai (13 ani): Nu se înţeleg pentru că au multe conflicte. Nu mă interesează asta… Ce, sunt eu şeful lor?!?

Politicienii – daţi în gât

“Politicianul este un om bine îmbrăcat, cu tot ce-i pofteşte inima, care îşi apără propriile interese. Spune una şi face alta (adică nimic). E bun/rău de gură şi (părerea mea) politica e cea mai mare prostie care există pe lumea asta. Ar trebui să dispară o dată pentru totdeauna, cu tot cu politicieni…”. Andreea are numai 12 ani, dar s-a cam săturat de cravate zâmbitoare afişate pe sticlă… ca să nu zicem cheliuţe zâmbitoare!!! Concluzia, pe cât e de inocentă, pe atât e de usturătoare: JOS POLITICA! S-au săturat şi băncile de la şcoală de promisiuni.
Mai ales Andrei. La 13 ani dă pe faţă sloganul electoral care se desfăşoară în mintea unui politician în timp ce-şi recită “poezioarele” de adormit copiii: “Să fiu Traian Băsescu, aş prăda ţara mai repede şi aş scăpa de dosarul compromiţător de la CNSAS pentru că aş fi convins că nu prind al doilea mandat. (Nimeni nu poate fi ca << Nelu>>). Revenind la lucruri mai serioase, aş conduce mai des beat şi aş merge la Golden Blitz de mai multe ori, pentru că acel anturaj mă ajută să-mi fac un scop în toată această mascaradă pe care o fac în faţa românilor de rând.
În final, aş scuipa cu mai mult profesionalism seminţele când asist la meciurile de pe Ghencea…”.
Politicienii au fost daţi în gât. Cine e Băsescu, ce treabă are cu Tăriceanu şi ce mai face el în timpul liber? Copiii ştiu tot şi nu iartă!!!

Viata de administrator

 

 

Bianca Panturu

Locatarul de la bloc care aude cuvântul “administrator” îl defineşte imediat drept “ăla care-ţi bate-n în uşă şi-ţi cere banii”. Ei, dar şi administratoru` care aude de vreun “Gică-contra” atunci când e de plată, nu prea se gândeşte la cât de frumoasă e viaţa… Doar îşi aduce aminte cu entuziasm de gunoiul ridicat, de apa care nu va mai curge şi de “Gică”, locatarul care va susţine circul de bălăcăreli la uşa sediului asociaţiei.

“Şi-n ziua de Crăciun stau să calculez”

“E imposibil să nu auzi că ai luat, că ai mâncat, că ai furat sau că te-ai îmbogoţit din banii lor”, povesteşte Maria Vlăsceanu. Dumneaei este administratorul a două asociaţii, una de proprietari şi una de locatari. În contabilitatea ei se află 695 apartamente. Aşa că a avut şi când şi unde să se obişnuiască cu mofturile oamenilor.
“Mai umblu câteodată şi din uşă-n uşă. Locatarii îmi smulg notificarea din mână şi-mi trântesc uşa-n nas. Le-am învăţat până şi răspunsurile. <<Plătesc, ce mama dracului, că nu vine altcineva să dea în locul meu!>> sau <<Plătesc numa` când o plăti toată lumea>>”, povesteşte contabila.
În atâţia ani a întâlnit numeroase tipuri de oameni. Îşi aduce aminte cum, anul trecut, s-a trezit cu o reclamaţie făcută pentru că facturile se măriseră cu 2.000 lei din cauza achiziţionării unor chitanţiere.
Biroul ei, un fost garaj, e plin de mormane de dosare ale celor daţi în judecată pentru că nu şi-au plătit datoriile. După ce îşi primesc înştiinţările, vin şi zbiară la asociaţie că le vor plăti ei. “Sunt cei mai nenorociţi bani câştigaţi de un om. Aş vrea să-l văd pe ăla clănţos că se descurcă aici o lună… Şi în ziua de Crăciun stau să calculez. Nu mai rezist!…” – spunea doamna administrator.

“Administratoriţa”

Elena Panţer are vârsta de 55 de ani. De 9 luni administrează Asociaţia de locatari nr. 22, de pe strada 1 Decembrie 1918, 408 apartamente. Biroul ei nu e decăt o masă plină de registre într-o cameră… sau cămară, mai bine zis. Oamenii intră unul după altul. Se mai aşează ei pe una dintre cele două băncuţe, dar se ridică repede, că banii se dau iute din mână-n mână şi nici chitanţa nu e greu de completat. În liniştea (sau deprimarea achitărilor) care s-a lăsat ca un giulgiu peste încăpere, un bărbat intră zgomotos. “Ce-i cu anunţul ăla? Păi, cum adică, ne întrerupe apa?…”. Sacoul lui negru înspăimântă un pic, dar nu şi pe “administratoriţă”. Ea îi explică destul de calm că nu-i decât o avertizare. “Păi, să o oprească cui n-a plătit!” – se înfinge o tanti în discuţie, care se simte superioară că n-a rămas în urmă cu plata.
“După ce primesc citaţie, vin şi fac teatru aici. De vină tot eu sunt, că nu-şi plătesc ei datoriile?!…”, spune contabila completând o chitanţă. Pentru ea, stresul e la sfârşit de lună, când vede că lumea… nu vine să plătească! O altă femeie bătrână se plânge în mod tipic de lipsa banilor, dar îşi achită conştiincioasă datoria: “Da, păpuşa mamii, cum să nu-ţi dau banii. Nu cum zice soţul meu, că <<Lasă femeie, că plătim luna viitoare, că azi ne trebuie cartofi!>> Adevărul e că avem nevoie şi de cartofi, dar luăm mai puţini…”.
Elena Panţer cunoaşte pricipiile oamenilor. De multe ori îi iartă cu zilele de plata datoriilor, dar la un moment dat utilităţile trebuie plătite. Atunci se supără locatarii pe ea. “Toată lumea are concepţii de pe timpuri, că administratorul cere într-una bani şi altceva nu mai face. Cere bani, dar ca să plătească utilităţile voastre…”, spune ea.

Câte-un “Gică” de-ăsta pe fiecare scară

La 63 de ani, Gheorghe Vidan nu e administrator de bloc. E contabil şef. Şi şef, şi muncitor. Oricum, nu-i place meseria. “Asta din cauza oamenilor, a sărăciei generale şi a 10-15 oameni care nu stau decât cu reclamaţii”, spune el. Asociaţia de locatari nr. 20 de pe strada Elena Cuza are 9 blocuri. E tipică oricărei asociaţii, în general. “Dacă ai putea să nu le ceri oamenilor niciun ban, ba chiar să-i dai tu de la tine, e bună asociaţia!”, povesteşte contabilul. În sediul ăsta nu a călcat pragul uşii nici măcar vreun om doritor să-i achite datoriile. Dacă pe strada 1 Decembrie chitanţele mergeau una după alta, aici e zi moartă. Poate lumea a trecut mai devreme pe la asociaţie. Sau poate n-au venit deloc şi nici n-au de gând. Azi nu e zi de salariu. Aşa apar şi atenţionările scrise cu privire la obligaţiile locatarului de a-şi plăti utilităţile, din cutia poştală. Dar tot degeaba. “Când primesc plicuri de la asociaţie, oamenii ştiu că nu le-a trimis cineva felicitări şi ne vin înapoi”, spune bărbatul. Din `85, de când se tot luptă cu chitanţe şi registre, Gheorghe Vidan s-a cam săturat. “Sunt de-ajuns atâţia ani. Ca idee, am cam vrea să dăm asociaţia. Soarele, cât e de soare, nu poate încălzi totul. Nu e scară fără doi-trei inşi <<Gică-Contra>>”

“O sută de mii e bine???…”

“Daţi ceva sau nu?”, spune administratora. “Dăm! De ce credeţi că v-am dat <<Bună seara!>>?”, răspunde un bărbat cu ochii albaştri, care pare entuziasmat că-şi plăteşte datoriile. Alexandra Ghitea are 53 de ani şi administrează Asociaţia de proprietari nr. 7 de pe strada Cuza Vodă. “Care a venit să se plângă de ceva, i-am spus să-şi facă asociaţie” – povesteşte contabila. Femeia îşi aminteşte că la început oamenii era suspicioşi, credeau că administratorul le bagă mâna-n buzunar şi făceau mofturi. “Cu timpul s-au potolit. Toţi banii sunt înregistraţi pe chitanţe şi n-ai cum să îi iei tu”. Înţelege că se lucrează greu cu lumea, mai ales când trebuie să dea bani. Mai mult, rău-platnicilor li se pare că au facturile încărcate până peste cap, iar ceilalţi se supără că restul nu şi-au plătit datoriile. Oamenii vin rând pe rând la ghişeu. Câteodată se formează coadă, dar numai în zilele de salariu sau când se ridică pensiile. În rest, situaţia se repetă.
- Administratorul: “Cât plăteşti?”
- Locatarul: “O sută de mii e bine???…”

Taxidari

Nici administratorii de bloc n-o duc uşor. Asta pentru că se întâmplă să ai biroul prin vreun garaj şi pe deasupra vreo
2-3 locatari care să facă mofturi la fiecare chitanţă! Ca să-ţi completezi fericirea, mai umbli şi din uşă în uşă după rău-platnici sau, în cel mai rău caz, suporţi câteva bălăcăreli la uşa sediului asociaţiei că l-ai dat în judecată pe respectiv din invidie şi alte motive ascunse.
- Administratorul: “Când îţi plăteşti datoriile, că n-am cu ce achita utilităţile?!…”
- Locatarul: “Păi, ce, numai eu am datorii?!?…”
Şi oamenii îi privesc ca pe nişte taxidari fanarioţi. Mare sărăcie, inclusiv sufletească…

Sa moara mama, ce castel!

 

 

Bianca Panturu

Momentan, din domnitor al Moldovei (1634),Vasile Lupu a ajuns stradă cu vilele baştanilor. Şi schitul a ajuns tot stradă. Nu de călugări, ci tot de baştani.
Căsoaie (mai mult blocuri) termopanizate, cu iarba modificată genetic să stea verde 365 de zile pe an şi cu pitici din lut pentru companie… aşa arată o vilă de poliţist sau de doctor pe străzile faimoase ale oraşului nostru SĂRAC (la suprafaţă doar!!!). Asta pe lângă curţile XXL care nu sunt nici pe departe, pline de zarzavaturi. Nu! Sunt goale ca să aibă proprietarul pe unde inaugura maşina de tuns iarba.

Lupu al lu` Vasile

Strada începe cu nişte troiţe. Sloganul lor e “Nimic fără Dumnezeu” aşa că se accentuează şi mai dureros ideea că numa` lor le-a dat Cel de Deasupra. La intersecţie, poliţiştii dirijează maşinile pe “Vasile Lupu” pentru că circulaţia e întreruptă. Din strada aia liniştită – mai acum o juma` de oră – a ajuns una traversată la greu de motocare şi căruţe. Oamenii veniţi de la serviciile lor, cască gura confortabil din mijloacele de transport în comun. Şi ieftin, că biletul tot atât costă având în vedere că azi au cu ce-şi clăti ochii.
Asfaltul e tăbăcit de băligi bine şlefuite. Culoarea le e palidă, dar se simte altfel (olfactiv vorbind). Nisipul de la “MORŢI” e neatins la troiţe. S-au aprins lumânări numai în cutia celor vii, semn că p-aci se ţine la viaţă şi atât. Începutul nu miroase a bani. O baligă, mai mergi 10 m, iar una, ori vreo muscă pe vreun bidon… mai mergi 10 m, dai de-o vilă. Vilă după vilă. Multe vile!!! Prima pe dreapta are o Dacie în curte şi n-o bagi în seamă. A doua e ditamai blocul în construcţie. Sunt numai pereţii ridicaţi (cât doua etaje), dar parterul are termopane la ferestre. Să nu scoatem în evidenţă scândurile străvechi şi rugul care alcătuiesc de fapt, gardul. Fiecare nivel e dotat cu un fel de…sistem de “spionaj”. De fapt sunt nişte ochiuri mari şi rotunde de geam cărora urmează să le fie puse şi lor termopane. Pe măsură ce mai mergi 10 m, lumea evoluează de la Logan la Opel-uri. Daciile antice de pe la porţi sunt pentru intimidare. Nu! Sunt ale muncitorilor care mai şlefuiesc vreun turn de castel (balcon, în traducere).
Prima pe stânga însă, e locuibilă şi locuită de un poliţist – normal, aşa e regula pe strada asta. Vasile Ştef e fostul comandat al Poliţiei. N-are el termopane şi nici cea mai mare vilă, dar bârfele spun că în spatele casei are piscină. Gazonul, bineînţeles că nu lipseşte. În curtea asta, nu e el obiectul principal, ci o căruţă! Una de jucărie pentru că lemnul din care e construită e lăcuit. Şi îi mai lipsesc şi boii de la jug…

Casa Albă din “satul” nostru

Mai încolo răsare alt bloc, mai patriot decât celelalte. Are în frunte (în balconul de la etaj…) tricolorul. N-are nici ăsta termopane, dar în schimb, e acoperit cu ţiglă roşie – scumpă. Roşul stimulează apetitul sexual şi sucul gastric, dar sigur nu ăsta era scopul. Mai e câte-un lan de porumb printre vile. E aşezat strategic. Să nu se uite ochi de poliţist în curtea… altui poliţist. Pornirile invidioase se accentuează prin căsoaiele galbene. Asta e clar gelozie. Şi nu e un galben pal, ci unul aprins să vadă tot poporu` “soarele”.
Oraşul nostru (cătun mai mult) nu se mândreşte numai cu bordeie. Avem şi noi o “Casă Albă”. E dichisită cu jaluzele verticale şi cu balcon.
Cu atâţia bani, arbuştii au fost sigur clonaţi. Prea-s toţi aşezaţi la milimetru. În curte nu-i nicio găină, deci gazonul e pieptănat tot de vreo maşină de tuns şi de coafat iarba. Merţanul nu e parcat la vedere, pe moment. E posibil să stea acum în propriul living-room. Nu cum îşi ţine omul obişnuit Trabantul în vreun coteţ, alături de găini. E atât de albă casa asta! N-or trage muştele la ea cum trag la cămaşa proaspăt spălată pe culmea de rufe? Probabil că stau la distanţă şi se miră şi ele în formaţie, ÎN AFARA GARDULUI, să nu încalce cumva proprietatea personală.

A fost odată Drumul Vacii

Mai vâjâie câte-un Jeep pe la urechi, dar aşa finuţ. E model nou şi nu-i huruie motorul de la gaz. Dacă strada începe cu un fost şef la Poliţie, se termină cu actualul comandant – Ionel Ispir. Sau se termină cu vila lui (tot pe etaj) şi cu balconul de metri întregi. Are multe flori la vedere. Măcar n-are steagul României sau vreun pitic prin curte, care să-l ferească de răufăcători. Aici, toţi au iarba “clonată”. “Pe vremea lui Ceauşescu, ăsta se numea Drumul Vacii, nu <<strada baştanilor>>. Era noroiul până la genunchi”, povesteşte un om cu casă normală printre case… MARI! Când gesticulează se roşeşte în obraji şi tot ce zice e cu răutate. Se simte inexistent acolo pentru că locuinţa lui n-are decât patru pereţi, tavan şi acoperiş. Fără balcon şi fără piscină.
Toată lumea a auzit de Strada Vasile Lupu… de 16 ani încoace. Că după revoluţie au crescut din pământ mai toate vilele de aici. Într-o zi, în loc de porumbii ăştia, vor răsări altele. La sfârşitul străzii e biserică. Poate să aducă aminte că nu contează numărul de etaje, atunci când mori.

“Atenţie. PISICI!”

Suntem în centrul străzii Schitului. Elementele de introducere în atmosferă lipsesc. Peisajul te fură! De-abia aici te trezeşti din cauza dulăilor care sar pe gardul de numai 1 m. Şi ăsta e construit strategic. Să vadă lumea ce vilă are omul, de la temelie până la vârf. Fiecare “bloc” cu dulăul ei sau cu vreun căţeluş. E mai ascuţit la lătrat, decât impunător prin fizic. Fizicul e chiar… dulce. E pufos, alb şi creţ, ca şi cum ar fi proaspăt adus de la coafor. Nici măcar lăbuţele nu sunt înnoroite. Căţelu` e dresat şi merge numai pe beton. Bineînţeles că iarba e mai verde decât cea obişnuită. Nu se aude nicio maşină, nicio manea, iar acum câinii s-au plictisit să mai latre la ochii holbaţi ai vreunui trecător. Da. Pe aici oamenii mai merg şi cu piciorul, nu numai cu limuzina. Dar nu sunt proprietari de vile, ci locuitorii “pricopsiţi”… ai caselor bătrâneşti din deal.
Pentru că toţi au garaj, nici nu există plăcuţe cu “NU PARCAŢI!”, iar cele cu “ATENŢIE! CÂINE RĂU!” sunt cam rare. Animalele stau în persoană pe la porţi şi nu au nevoie de reclamă pe tablă. Interesul se focalizează, însă, pe “ATENŢIE. PISICI!” O mâţă electrizată stă cocoţată pe sloganul “Această proprietate privată este patrulată şi păzită de pisici”. Proprietarul ar vrea să scoată în evidenţă că e cel mai tare din parcare şi că nimeni nu se atinge de el, atâta timp cât este înconjurat de pisicuţele – bodyguard. De fapt, subliniază cât e de inofensiv!!!

Cocină vs termopane

Gata. S-a dus cu pacea şi liniştea aia plictisitoare. Se aude ceva interesant, care sună a muncă fizică… un aspirator! Ori e femeia de serviciu ori e tot ea. Vila e dotată cu multe etaje, dar aspiratorul nu e ultimul tip. Huruie prea tare. Sau poate vrea să anunţe aspiratoarele vecine ce barosan e el. Pe aici, muştele nu zboară şi nici toamna n-a venit. Apa nici măcar n-are tupeu să inunde o aşa casă. Se face de râs că n-are cum s-o zdruncine din temelii aşa cum face cu hambarele (casele normale). O cutie poştală pe care scrie Fam. Barbu, e deţinătoare şi ea de vilă. Dar e mai barosană “cutia de scrisori” a vecinului poliţist Costin Ducu. Mai ales că asta are şi o armată de câini la gard, pentru protecţie. E bine că are multe etaje şi poţi să caşti gura de la depărtare.
În jos, vila academicianului Gheorghe Păun stă faţă-n faţă cu o cocioabă românească…
Toată curtea acesteia e plină de zarzavaturi, iar lângă poarta din uluci e cocina de porci. Oamenii ăştia au ce băga la borcane pentru iarnă! “Cutiile poştale barosane” ce bagă? Iarbă modificată genetic pentru schimbarea nuanţei, cu bucăţele de asfalt? Nu. În vile se cumpără de-a gata, sau se mănâncă direct la restaurant.

Realitate

S-a terminat şi strada Schitului. Nu se potriveşte deloc cu semnificaţia numelui ei. Sau poate a fost aleasă denumirea tocmai pentru contrast. Vasile Lupu, însă, era “bogat, ambiţios, mândru, o fire împărătească”. (www.vasilelupu.ro). Şi ca personalitate istorică şi ca stradă actuală.
Te întorci şi revii la realitatea unde găinile nedresate stau pe lângă porţi, unde maidanezii, neduşi în viaţa lor la coafor, au ochii trişti, unde babele n-au auzit de pizza, unde iarba nu e verde 365 de zile pe an,unde mâncarea nu e încălzită la cuptorul cu microunde, ci pe plită, unde…

C-urile: blocurile fosila

 

 

 

Bianca Panturu

 

 

 

Cei mai bătrâni ca ele spun că s-au construit pe nişte lacuri în care femeile aruncau vată şi feţi avortaţi. Au avut o istorie urâtă, iar prezentul este afectat de principiile ceauşiste care raţionalizau şi porţia de… pământ. O bucătărie prea mică şi cada de multe ori lipsă îi determină pe cei cu bani să se ferească de ele. C-urile din Posada sunt acum fosilele oraşului nostru.

 

 

 

“Oamenii muncii” la oraş

 

 

Blocurile C au fost construite în anii `73 – `75 când “era nevoie să se aducă ţăranu` la oraş”, povesteşte arhitectul Florin Scărlătescu. Cei mai mulţi dintre actualii proprietari au fost repartizaţi în apartamente de Partidul Comunist ca “oameni ai muncii”. Mulţumirea acestora a fost cu atât mai mare cu cât erau dornici să renunţe la drumul lung parcurs zilnic, de la sate la întreprinderile din oraş. Blocurile sunt construite după proiecte tip, adaptate la Institutul de Proiectare Argeş. Indicele de “confort 4″ presupune două sau trei camere de 3/4 m, o bucătărie de 1/1 m, care este mai mult o nişă de gătit şi o baie de 1/1 m, care, în cele mai multe cazuri, nu dispune nici măcar de o cadă. Clădirile în sine au un nivel scăzut de rezistenţă datorită zidăriei autopartante realizate din cărămidă şi planşe din beton armat fără stâlpi. Din cauza acestor condiţii, cei care îşi doresc să-şi cumpere un apartament se feresc de cele mai multe ori de C-uri.

 

 

 

“Ne încălzim cu nimica”

 

 

Mulţi care locuiesc în aceste blocuri nu au bani să investească în reabilitarea clădirilor. Şi-ar dori ca pereţii mucegăiţi pe dinafară să fie văruiţi măcar de ochii lumii. Lili stă în C-uri de 30 ani. Abia acum 3 ani a reuşit să strângă bani şi să cumpere apartamentul. Locuieşte aici cu soţul şi cu familia băiatului ei. În total sunt cinci persoane. Bucătăria mult prea mică îi obligă să mănânce pe rând, astfel că mesele alături de întreaga familie nu există. Lipsa banilor a împiedicat-o pe femeie ca acum 6 ani să refuze să bage gaze în apartament. “Iarna ne încălzim cu nimica. Cu nimica şi cu haine multe. Mai dau drumul la ochiul de la aragaz, dar nu se cunoaşte”, povesteşte aceasta. Situaţia este tot mai gravă deoarece familia locuieşte la parter. Problemele de la subsol au afectat duşumeaua din casă, pe lângă faptul că mirosul este de nesuportat: “S-a umflat pardoseala şi am cimentat, dar tot degeaba. Mi-e frică să nu-mi mănânce şobolanii copilul. I-am găsit mai demult mâncând din tigaie”, spune Lili. Femeia înţelege că e de datoria ei să-şi asigure confortul, dar nu are posibilităţi. “Credeţi că noi nu am vrea să fie ceva frumos? Să vină Nicuţ să vadă cum cumpăr 1 kg de ceapă să-mi ajungă o săptămână”, povesteşte ea.

 

 

 

“M-aş tăvăli pe jos de drag, să văruim”

 

 

Tanti Ecaterina a cumpărat apartament în C-uri de 15 ani. Înainte a stat cu chirie. “Am venit în colţul ăsta. Pe vremea aia am zis că-l schimb pe parcurs, dar am îmbătrânit şi n-am mai avut bani”, spune ea. La 64 de ani, femeia locuieşte aici cu soţul, cu fata şi cu cei doi nepoţi. Tanti Ecaterina crede că de când a venit în C-uri a avut numai nenoroc. N-are nici măcar unde să-şi primească rudele. Spaţiul mult prea îngust nu permite întinderea patului, astfel că este nevoită să pună scaune lângă el pentru a putea dormi. “Dacă aş avea bani să schimb C-ul cu un apartament în altă parte, aş pupa pământul”, spune bătrâna.
Familia Pavelescu locuieşte de 29 de ani în C-uri, la etajul IV. “Aveam copii şi aici mi-au dat locuinţă, în ghetourile ăstea” – povesteşte Doina Pavelescu. Soţii şi-au crescut cei 5 copii în camere de 3/4 m. “Dormim cum putem. Noaptea treci într-o dungă la baie”, spune Doina. Femeia este nemulţumită de spaţiul mult prea mic, dar, de frica plăţii unor sume prea mari, nu s-ar muta în altă parte. Cei doi susţin că lipsa îngrijirii exterioare a blocului reprezintă nepăsarea locatarilor: “Intrarea e ca un grajd. Cel puţin pe scară, mi-e şi urât să mă urc. Doamnele de la asociaţie nu iau atitudine în faţa locatarilor. Să-şi mai dea cocu` jos”.
Marian şi Doina şi-ar dori să-şi văruiască peretele în dreptul lor, dar ştiu că e interzis, toate familiile din bloc fiind obligate să participe la reabilitarea totală a zidului. “M-aş tăvăli pe jos de drag să avem şi noi blocul frumos”.

 

 

 

Exclus C-uri

 

 

În număr de 9, C-urile au devenit cele mai ocolite blocuri de oamenii care, într-adevăr, au cu ce să-şi asigure un nivel de confort acceptabil. Împărţite în trei categorii, în funcţie de mărime şi condiţii, blocurile nu reprezintă o afacere bună pe piaţa imobiliară. “Când se caută un apartament de cumpărat, toată lumea menţionează <<exclus C-uri>>”, spune Sorin Donoiu, agent imobiliar. Cea mai ieftină locuinţă se găseşte în C1, C2, C3, şi C4 unde un apartament valorează în jur de 500 milioane lei. Preţul creşte ajungând la 720 milioane lei pentru unul în C9, cu suprafaţă totală de 42 mp.
Pentru ca nivelul de confort să crească, arhitectul Florin Scărlătescu crede că există două soluţii de reabilitare: una ar fi transformarea lor în garsoniere, iar o alta unirea a două locuinţe pentru a se forma un apartament mai mare. Acum, dacă în bucătărie încape numa` oala cu mâncare, iar în baie numa` săpunul, oamenii sunt mulţumiţi măcar că au loc să stea în camere în poziţie de drepţi. Să fie clar că “pereţii nevăruiţi”, “scara murdară” şi restul “of-urilor” sunt PROPRIETATE PERSONALĂ aşa că primăria doar nu încalcă legea să ajute oamenii. “Ce să fac, le dau eu cadouri? Aş putea să le dau şi amenzi că nu se îngrijesc de blocuri!” – a spus primarul Gheorghe Nicuţ. Oamenii însă, vor continua să trăiască în “fosile” până când se va plictisi şi mucegaiul să mai stea pe pereţi.

 

 

 

Unde varza e mai scumpă decât carnea… – Târgul interzis

 

Bianca Panturu  

La capătul târgului din oraş stă nea Vasile, cu 6 porci. Să-i vândă. Cerealele sunt scumpe şi nu mai are ce să le dea de mâncare.

“Nu mai sunt, mamă, animale la târg!”

Două bătrâne vin de la târg, cărând o traistă cu grâu. Fiecare ţine de câte-o toartă. Tanti Lucica, femeia de pe partea dreaptă, e supărată foc. Se şterge pe frunte de sudoare şi zice: “Nu mai sunt, mamă, animale la târg! Nu le mai dă voie statul. Nu sunt decât nişte porci colea, la capăt… Mă dusăi eu la ei, sunt de-ăia roşii, porci frumoşi, să ştiţi. Nu mai are lumea unde să-şi mai vândă animalele. Le dă pe unde înnemere…
De mâncare, ce să le dea acasă?!… Grâul e opt mii de lei”. Tanti Ana o aprobă din cap. Se opresc pentru o clipă să-şi odihnească mâinile, apoi ridică din nou sacoşa cu grâu şi pleacă. Nu înainte de a-l privi cu milă
pe bătrânul din spatele lor care vinde porci.

“Îi tai, că mă mănâncă ei pe mine!“

Nea Vasile s-a aşezat pe coteţul cu porci. L-a improvizat din nişte blăni mai vechi, să aibă în ce să-şi aducă animalele la târg. Dar a muncit la el degeaba. Acum, statul nu-i mai dă voie să facă acest gen de comerţ. Azi a venit să-şi vândă porcii pe furiş. Nu mai are ce să le dea de mâncare. “Nu am voie să mai viu. Stau şi eu aşa… Oricum, n-am dat nimic. Am venit de pomană… Oamenii nu mai cumpără, că odată cu seceta s-au scumpit grâul şi porumbul. Îi iau şi mă duc acasă. Ce dracu` să le fac?!?… Îi tai, că mă mănâncă ei pe mine! Aşa… îi mănânc eu pe ei!”. Un porc rămâne cu botul înţepenit între ulucile coteţului. Nea Vasile îl împinge la loc. Se aude un guiţat asurzitor. Bătrânul se gândeşte să scape de ei, chiar dacă îi dă şi cu 700.000 lei bucata. De 3-4 ori mai ieftin decât valorau în mod normal. Să nu-i lase el să moare de foame.

“Au început oamenii să taie porumbul cu sapa”

Târgul e deja pe terminate. Mai sunt doar câţiva oameni care mai vând cereale. Irina încarcă doi saci cu porumb pentru un cumpărător. O ajută soţul ei, Iulică. De doi ani se ocupă cu acest gen de comerţ, dar parcă fluctuaţii de preţ ca în vara asta n-au mai fost până acum. Iulică leagă sacul la gură cu o sârmă. Zice: “Nu se mai vinde bine nicăieri! Oamenii nu mai au bani. Animalele sunt puţine, că s-au scumpit cerealele! Nu mai ai voie să le vinzi la târguri. A venit Uniunea Europeană şi şi-a bătut joc de noi!”. Irina se aplecă să încarce un alt sac cu cereale. “Vine Poliţia pe aici şi face controale. Au dat amenzi şi de câte 50 de milioane. Pe acel bătrân, de la intrare, nu l-au văzut, că dacă îl mai vedeau şi pe-acela, îl terminau!”, spuse femeia. Dumitru Danea este un alt comerciant. Spune că preţurile cerealelor sunt în continuare în creştere din cauza secetei care ţine de la Piteşti până la Dunăre. “Porumbul s-a uscat. Nici vorbă
să se mai facă! Au început oamenii să-l taie cu sapa”, spune bărbatul cântărind un sac de porumb. “Dacă nu era caniculă, preţul normal era de 4 lei, 4,5 lei maxim. Acum e dublu. Dacă o ţine tot aşa, se va face triplu”.
La câţiva metri mai încolo, nea Gheorghe se luptă de zor cu nişte saci plini. E şi el mâhnit. “E 18.000 lei kilogramul de
carne la abator. Oamenii nu mai cumpără din asta”. Râde. “Varza e 25.000 lei şi carnea 18.000 lei. Ne-a prăpădit U.E.-ul”. Aşează sacul într-o remorcă şi-şi vede resemnat de muncă.

“Ai să vezi lume moartă de sete…”

Un bătrân mătură platforma pe care s-a răsturnat în zori mălaiul. Se apleacă şi strânge resturile într-un făraş cu o măturică. Soarele dogoreşte, dar nu se opreşte nicio clipă din muncă. “Ce să fac?!… Mă lasă băieţii de-aici să mătur ce rămâne pe ciment. Îi mai ajut la treabă şi dau şi eu la găini”. Nea Petre, c-aşa îl cheamă, face asta de câţiva ani. De la secetă preţurile s-au ridicat prea mult. Iar găinile cer la fel ca până acum de mâncare. Strânge mălaiul şi îl face grămăjoară. Apoi, îl pune într-o sacoşă şi îl cară acasă. Pe lângă el trece o femeie. Îşi propteşte bine călcâiele în pământ şi trage cu greu de un căruţ. Tanti Lenuţa are 73 ani. A lucrat 40 ani ca asistentă medicală, iar acum nu are bani decât de 6 kg de grâu. “Atât am luat, mamaie, de atât mi-a ajuns… Vai de cap de om! N-ai bani să te ţii de pâine. Dar ţi-e foame…”. Roţile căruţului scot un sunet ascuţit, care se repetă de fiecare dată când bătrâna mai face un pas. La un moment dat se opreşte. Femeia se apleacă şi adună o mână de boabe de porumb cine ştie de cine aruncată printre firele de iarbă. Le culege pe toate şi le bagă în buzunarul de la şorţ. “Scrie cartea! Când o arde pământul, va fi vai de capul nostru. S-a scris demult şi, uite, aşa e… Seceta asta e un semn! Ai să vezi lume moartă de sete, de apă şi uite aşa, de aerul acesta murdar…”. Se mâhneşte adânc. Apucă mânerul căruţului şi trage de el mai ferm ca niciodată. Să plece de aici şi să uite…
Târgul se va închide în curând. Dar seceta îl aşteaptă şi mâine…

 

Radiografia unui doctor cu “amantă”

 

Bianca Panturu  

Cunoscutul doctor Alexandru Mitroiu, în prezent pensionar, are două familii şi o “amantă” care în 32 de ani nu l-a înşelat niciodată…

Fătul din radiografie

La prima vedere, pare să fie un om dur. Se aşează atent pe scaun şi îşi fixează interlocutorul cu o privire fermă. Ca medic chirurg, în 40 de ani de meserie a fost nevoit să vorbească cu sute de pacienţi. Aşa, vrând-nevrând, a învăţat să gândească la fel ca un psiholog şi ştie exact cum să radiografieze sufleteşte omul de lângă el. Doctorul chirurg Alexandru Mitroiu s-a pensionat de câţiva ani. Dar îşi aduce aminte cum a transformat Spitalul Municipal Curtea de Argeş în a doua sa familie. Scoate dintr-o mapă neagră din piele o radiografie prăfuită. O ridică în lumină. “Aici e bazinul mamei şi asta e coloana vertebrală. Uite, aici e căpăţâna mea, chiar asta de acum. Se văd vertebrele mele?“. Povesteşte că, pe vremea aia, coana moaşă comunală trebuia neapărat să ştie cum e aşezat fătul în burta femeii însărcinate. “Asta este, cred, cea mai veche radiografie din oraş. E făcută în `38, în iunie, cu o lună înainte să mă nasc dintr-o farmacistă şi un medic. S-au iubit, şi aşa a apărut graţioasa mea prezenţă, în Curtea de Argeş, acasă, cu moaşe”. Arată partea de jos a filmului, unde sunt notate nişte cuvinte: “Aici am scris eu: <<Azi, 6 iulie 2001, la ora 02.00 din noapte, eu – eram de gardă – această poză, – deci ea vorbea cu mine, am împlinit 63 de ani. – Atât avea, plus 30 de zile. – Îl iubesc pe cel din mijloc – adică eu – şi pe mama dimprejur – mi-a plăcut mie cum am asociat literar – şi nu uit că domnul Roentgen s-a născut în 1885>>”. Se transformă într-un om haios.

Mortul care l-a făcut medic

A terminat pe atunci Liceul mixt “Vlaicu Vodă”, olimpic fiind la matematică şi la fizică. La banchet a purtat o cravată
cu porumbei şi a dansat pentru prima oară cu mama sa. Tot atunci, a jucat într-o piesă de Moliere, “Doctor fără voie”, pentru ca abia peste ani să-şi dea seama de coincidenţă. Îşi aduce aminte de ziua în care a început povestea medicinei. Se lasă lejer pe spătarul scaunului. Zâmbeşte în colţul gurii. Nici măcar nu face efort să rememoreze. “Făcusem meditaţie cu profesorul Leca. Pe la ora 10.00 m-am dus la mama, la farmacie. Doctorul chirurg venise să ia mănuşi. Îl lua pe autopsier şi se duceau undeva într-o căsuţă. Căsuţă pe care o cunoşteam foarte bine, pentru că era peste drum de casa mea. Aia se numea morga. Pe uşă era o cruce cu o tablă găurită. Pe acolo mă uitam eu de mic şi vedeam morţii. În momentul în care acest Octavian Craioveanu m-a văzut pe acolo, el fuma. Zice: <<Hai, băh, şi tu
cu mine!>>. Îi cunoştea bine pe părinţii mei. Eu mă bâlbâiam: <<Că nu ştiu, că…>>. <<… Că e unul împuşcat!>>. Atât mi-a mai zis”. Replica doctorului a fost decisivă. Băiatul de 17 ani de atunci a plecat să vadă glonţul. “M-am dus şi ăla nu era împuşcat cu pistolul, era împuşcat cu o scândură la fabrică. Aşa se spunea”. Au trecut atâţia ani şi, totuşi, pe faţa lui încă se citeşte o dezamăgire puerilă: “L-au tăiat. Eu nu văzusem aşa ceva până atunci! Nici la porc nu văzusem… Oricum, nu mă gândeam că porcul seamănă cu omul, dar acum ştiu precis că sunt mulţi oameni care seamănă cu porcii”. Râde. “Am văzut treaba aia şi m-am minunat. Mi-a arătat ficatul, că era mare. Avusese maţele sparte şi prin găuri ieşeau limbrici. Eu am plecat de acolo şi am zis că nu mă mai duc la Politehnică. Şi m-am dus şi am dat la Medicină“.

Balerina de la operă

Alexandru Mitroiu nu a intrat din prima la Medicină. Dar a intrat a doua oară, pe locul 24 din 2.000 de candidaţi,
după ce a dat examen la anatomie, fiziologie, chimie, rusă, română, bazele Darwinismului, biologie şi la o materie legată de regimul comunist. Povesteşte că în anul III nu prea a fost băiat cuminte, conform sistemului. Ca membru UTC, a fost acuzat că a avut o atitudine necombativă faţă de cazul <<Puşcăreanu>>, unul care a spart o vitrină prin Pasajul Victoria şi a furat o cravată. În rest, a fost cuminte. Pentru că făcea parte din echipa de fotbal a facultăţii, cinci ani de zile nu a plătit 250 lei pentru cantină. Zâmbeşte. A uitat să spună că nu plătea nici taxa de 600 lei pe semestru, deoarece avea mediile peste 7. Bineînţeles că părinţii nu ştiau nimic şi continuau să sponsorizeze de acasă.
Tot atunci a întâlnit-o şi pe EA, o balerină cu şcoală, repartizată la Opera din Iaşi. Închide ochii pentru o clipă. Zice că e
superbă şi astăzi. Ca atunci. E vorba de prima familie.

“Mi-au murit de vârsta mea”

Tatăl său lucra deja ca medic la Spitalul Municipal, aşa că umbla vorbă că <<De ce nu vine şi Alexandru aici?>>. Şi a venit. În `65 a făcut ucenicie la sânge. A învăţat disciplina şi nesomnul şi s-a ţinut de ele până s-a pensionat. Cincisprezece ani a fost şeful Secţiei Chirurgie şi 4 ani directorul Spitalului. Din toţi cei 40 de ani de muncă (a făcut socoteala), doisprezece ani nu a fost acasă, lângă familia lui. A stat lângă cealaltă familie – Secţia de Chirurgie de la Spitalul Curtea de Argeş. “Niciodată nu m-am plâns de muncă şi de răspundere. Dacă tăiam coapsa omului cu un fierăstrău care nu prea mergea, acolo transpiram şi făceam muncă fizică. Mai făcea şi o doamnă doctor, dar pe dânsa n-o lăsam să taie picioare. Tot efort fizic e să stai de dimineaţa până la ora 2-3, în picioare sau să te trezeşti în noapte şi să faci operaţie. Oboseala e de fapt psihică”. Se mâhneşte dintr-o dată. “Am avut colegi care mi-au murit prelungindu-şi activitatea. Acum mi-a murit dr. Albescu, mi-a murit dr. Cojocaru, dr. Băban. Mi-au murit de vârsta mea. Nu se săturau de bani. Eu nu mai aveam nevoie”.

“Dumnezeu, aplecat asupra mea”

Spune că prin meseria lui nu s-a dus la biserică decât festiv. Dar au fost două momente în care a simţit că a fost luminat de către Dumnezeu. “Nu sunt prea dus la Biserică. Unul dintre motive este că Maria n-avea cum să-l facă pe Iisus cu o rază şi Iosif să nu fi participat. Dacă Dumnezeu e tatăl, în ce recipient frigorific să fi transportat superbul spermatozoid de la distanţa aia?… Asta este pentru prostime. Ori, atunci, eu îmi retrag ambasadorii din credinţă. Totuşi, am avut senzaţia de existenţă lui Dumnezeu, aplecat asupra mea, când eu forfăiam printr-o burtă de tânăr. Şi nu a fost singura dată…”. Alexandru Mitroiu, fostul doctor, nu se plictiseşte ca pensionar. O dată pe an mai iese cu “amanta”. “Am pus ochii pe ea fără să ştie soţia mea. Am făcut un împrumut şi am luat-o pe <<gagică>>. E din `75.
O Dacia 1300. Are 32 de ani de când nu m-a înşelat cu nimeni. Am dat-o de câteva ori s-o conducă cineva şi n-a reuşit şoferul, nu l-a lăsat ea, se împiedica. Simţea că nu e piciorul meu. De atunci este prietena mea@. E mândru. Are două familii, amantă veşnic tânără şi mai are şi linişte. Îndoaie radiografia în două, o bagă în mapa neagră şi pleacă. La fel de senin cum a venit.

 

Un frizer de poveste

 

Bianca Panturu  

Anul 1992. Gara din Curtea de Arges. Muncitorii de la IF si de la IRIL coboarã claie peste grãmadã din trenuri. Se duc
sã se tundã peste stradã, la frizeria lui nea Sârbu…

“Doar îi bat în geam si vine omul sã se tundã”

În fata gãrii, nea Sârbu are frizerie. Ar fi dat faliment odatã cu trenurile dacã, în cei 38 de ani si 9 luni de tuns, nu si-ar fi format o clientelã credincioasã si constiincioasã. Si asta pentru cã si-a construit îndemânarea din timp si din… mult pãr. “Când am învãtat eu meserie în 1954-1955… Eheee! De la 13 ani lucram, cã n-am fãcut decât patru clase. Erau la modã tunsorile de tot, asa era atunci. Si mã rugam de clienti, când intrau în prãvãlie, sã nu se grãbeascã si sã mã lase sã-i tund înainte în toate felurile. Îi tundeam într-un fel, schimbam modelul, ajungeam la breton si pe urmã îi tundeam de tot. Ca sã pot învata meserie…”, spune el înfingându-si degetele într-o foarfecã. Apoi, dupã ce verificã dacã a asezat mantila la gâtul unui bãrbat numai bun de tuns, explicã mândru: “Asta se numeste mantilã, în termeni de frizerie. Nu-i doar un cearceaf. Vedeti dumneavoastrã, e fãcutã <<ispre>> pentru gâtul clientului. Are tãietura aia. Opreste pãrul  sã-i cadã pe haine si pe gât. Poate sã plece omul departe dupã ce se tunde la mine. Si apoi îl mãnâncã, dacã nu îl protejez eu…”.
Se face liniste. Doar foarfeca se aude clãntãnind. Din când în când, nea Ion Sârbu se opreste din tuns si inspecteazã. Îsi aduce aminte de începuturi. “Pe vremuri veneau muncitorii, domn`e. Aici era IF-ul, IRIL-ul… Era aglomeratie pe stradã. Nu mai e cum a fost odatã, 24-25.000 de lucrãtori în tot orasul. Lângã mine era un local unde trãgeau navetistii. S-a închis de douã luni. Dacã nu mai are clienti… Uitati-vã cine mai trece pe stradã! N-ai nici cu ce sã-ti clãtesti ochii, vine vorba…”.
Se mâhneste. Apucã iar foarfeca în mânã, potriveste pieptãnul în pãr si îsi revine. Cu tot cu chef de povestit… “Înainte de `90 nu era nimic aici. Era un mal. Când mi-a fãcut proiectul domnul Florin Scãrlãtescu, am cerut vitrinã pe partea cu localul. Mi-a zis <<Da, Ioane, dar tu ai geamuri mari aici, la stradã! Ce-ti mai trebuie?!…>>. Eu i-am spus: <<Domnule Florin, vedeti dumneavoastrã, la mine, dacã e un client pe scaun si mai e unul care asteaptã pe bancã, vine al treilea si zice: Vezi cã mã duc sã iau si eu o bere. Stau colea!>> Eu îl vãd la masã, doar îi bat în geam si vine omul sã se tundã“. Râde. Priveste prin geam. Dincolo nu mai e nimic…

“Bãh, nene, cum se numeste tunsoarea asta? Sã nu mor prost!”

Nea Sârbu se pune pe povestit si nu se mai  lasã. Tot mesterind el acolo, în capul omului, a uitat de local. Si-a adus aminte de carierã… „În `63-`70 s-au purtat mai multe tunsori: <<Plasticul>>, apoi <<Saxonul>>, cu pletele ãlea mari, tunsorile ca la copii. Astãzi doar cã s-a schimbat denumirea, cã tot aceleasi feluri sunt. Acum se poartã douã feluri: tuns scurt si tuns de tot. S-a dus moda cu creastã. Am pãtit-o si pe-asta în `93. Vine un bãiat de-al unui prieten încoace. Era pe clasa a VIII-a si avea un pãr frumos si cret. Taicã-sãu mi-a zis sã-l tund de tot. Nu l-am tuns, l-am lãsat mai mare, cã mi-era milã de pãrul lui. A doua zi a venit înapoi la mine. Zice: Nea Ioane, mã tunzi cu creastã! Îi spun: Bãi, eu te tund cu creastã, dar te costã 70 de lei! Îi luam de 7 ori mai mult, ca sã-l alung, nu de alta. El a vrut totusi… M-am apucat, i-am tras frumos pãrul din mijloc, l-am tãiat subtire cu foarfeca pe margini, l-am luat zero cu masina în pãrti si i-a rãmas creasta. Cu pãrul lui cret, i-au iesit exact trei creste, ca la cocos”. Îl bufneste râsul. N-a terminat încã.
“Era restaurantul aici, functiona atunci. S-au strâns oamenii la frizerie cã, deh, dacã nu mai vãzuserã… La un moment dat, vine unul si zice: Bãh, nene, i-a spune-mi si mie cum se numeste tunsoarea asta, sã nu mor prost! Ce era sã-i spun? I-am zis <<Ceamcaisi!>>. Pãi, ce-ar fi înteles el din tunsoarea cu creastã?!… Bãiatul era în vacanta de primãvarã. În douã sãptãmâni se întorcea la scoalã si nu-l mai primeau ãia. A venit înapoi la mine: Nea Ioane, mã tunzi de tot, dar cât costã? Îi crescuse pãrul. <<Bã, zic, acum nu te costã decât 10 lei!>>. Si l-am tuns de tot”.

“Sã vã arãt un uscãtor de pãr din `64”

Nea Sârbu, la cei 65 de ani ai lui, se ia în serios ca frizer. Are si cu ce. “Aparatul ãsta se numeste masinã de tuns electricã. Asta e nouã. V-arãt eu una de-aia de pe vremuri… E tot electricã. O am din 1962. Mai functioneazã. Am fãcut si armata cu ea. Stati sã vã arãt un uscãtor de pãr din 1964! Functioneazã perfect. E polonez. Are douã viteze. S-a mai ars rezistenta la el, dar am înlocuit-o. Aici mai avea un adaos pentru ondulat pãrul la dame. Nu-l mai are…“, spune el.
Pe lângã clãntãnitul foarfecii, tot timpul s-a mai auzit ceva. O voce de pe o etajerã prãfuitã, din partea dreaptã a oglinzii. “Aparatul ãsta de radio este din `66. E marca Gloria. Odatã mi l-a trãznit si mi l-a fãcut praf. L-am dus la reparat si i-am schimbat carcasa. Are o viatã de om si functioneazã de n-am probleme cu el!” Frizeria lui nea Ion nu e cea mai mare din oras si nici cea mai dotatã cu aparaturã de ultimã orã. Nici oglinzile nu sunt noi si nici chiuveta nu e pe sistem de senzori. Dar scaune profesioniste tot are. “Sunt ca ãlea din spital. Se ridicã, dar le-am scos pedala. Stiti de ce?!… Când era autogara aici veneau soferii, se tundeau, se bãrbiereau si se apucau sã se joace. Ridicau de fier, îi dãdeau drumul si veneau zdranc! -  jos. Si le-am scos pedala. Scaunele ãstea au si suport pentru cap când bãrbieresc omul. Dar acum nu se mai bãrbiereste nimeni. Decât sã dea 40.000 pe un bãrbierit, mai bine…”.
Îsi sterge fruntea. Terminã clientul de tuns, pune mâna pe mãturã si strânge pãrul. “Pe vremuri, pãrul ãsta se strângea
si se ducea în Germania. Ne trimiteau foarfeci si masini pentru el. Îl foloseau la clisee pentru aparatul de fotografiat. Pãrul de om contine si argint. Se mai fãceau din el pãlãrii de fetru si, dacã nu mã însel, se folosea si pentru praful de puscã”. Dacã tot veni vorba de pãr, povesteste cã dupã ce se foloseste la bãrbierit, pãmãtuful trebuie sãpunit si lãsat asa. Îl aratã cu degetul si spune convingãtor: “De la sãpun nu mai are oxigen microbul. Moare!” si a murit…

“Sã vã dau cu ceva în cap?”

Lângã chiuvetã e o masã. Pe ea sunt întinse bancnote vechi de 1 leu, 100 lei, 50 lei, 10 lei si 25 lei, iar deasupra lor un geam. E geamul care îi conservã la propriu tineretea. “Mi-aduc aminte, în 1965, eram cu un prieten… Ne grãbeam sã
ne ducem la un fedeles, sâmbãtã seara si trebuia sã-l tund. <<Dã-i înainte, grãbeste-te, s-apucãm si noi fedelesul!>> Mã grãbesc si pac! Iau vârful urechii cu foarfeca. <<Na, fi-al dracu, ne mai ducem la fedeles acum!!! Sã vezi cât dureazã sã opresc sângele…>>”. Râde iar cu poftã. Ca de fiecare datã când îsi aminteste de tânãrul din el, frizerul. Abia apucã sã-si împãtureascã halatul când trezeste toti peretii frizeriei cu un banc. “Sã vã spun! Vine un cioban la frizerie. El îl bãrbiereste, îl tunde si îi zice: <<Îti dau si cu ceva în cap? >> (referindu-se la ulei de pãr). Dar ciobanul de colo: <<Fã-te tu al dracu’, cã e bâta la usã!>>”
Surprinzãtor, continuã: „Dacã vine cineva sã-mi spunã un banc cu frizeri, de ce sã mã supãr?!… Eu stiu mai multe decât el si încep sã le spun…”. Îsi aseazã cu atentie foarfeca si masina de tuns pe mãsutã. Se uitã pe geam si verificã ceva. Pare cã nimeni nu mai vine azi sã se tundã, când, cineva, ciocãne în usã: “Nea Sârbule, mã bãgati si pe mine?”. Si nea Sârbu o ia de la capãt. E bucuros cã pune mâna a unspea oarã numai azi pe foarfecã, pe brici si pe masina de tuns…